RSS Feed

Category Archives: Every day life

IAMX la Bucureşti, Andra la IAMX

Posted on

  Sub deviza Berea care a spus NU compromisului ti-i prezinta pe IAMX – artistii care au spus NU compromisurilor din industria muzicala Beck’sperience i-a adus anul acesta pe cei de la IAMX, lucru care nu a făcut decât să mă încânte, căci a fost ca un răspuns la propriile rugi.

Intrarea s-a făcut doar pe bază de invitaţie, care s-a putut descărca gratuit de pe site-ul evenimentului. Oricum eram dispusă să plătesc şi bilet, dacă se punea problema astfel. Pe moment, suna totul extrem de bine : avem şi concert Iamx în România, concertul mai e şi moca, însă pe măsură ce afişele promoţionale au început să împânzească stâlpii din Bucureşti şi vagoanele metrourilor, mă apuca un sentiment de nemulţumire.

Daaaar, nu mai conta. Am aşteptat nerăbdătoare ziua de 4 iunie, am ajuns la Romexpo şi m-am poziţionat exact în primul rând, lângă gardul metalic de protecţie.
La 20.30 au intrat pe scenă, în deschidere, cei de la Monarchy. Nu ştiam nimic despre ei, însă m-au surprins în mod plăcut.Un singur minus ar fi faptul că melodiile semănau destul de mult între ele. Ulterior, după mai multe informaţii, am aflat că cei de la Monarchy ar fi prima trupă muzicală care au ţinut un concert live din spaţiu.

După o scurtă pauză, timp în care cei de la Iamx Crew au aşezat şi au făcut probă la instrumente, la 21:50 au urcat cei de la Iamx pe scenă, cu vocalistul Chris Corner în frunte.
Cum să explic…când asculţi ore în şir, săptămânal, piesele unei formaţii, când citeşti cu atenţie versurile şi îţi spui în gând „Cum naiba a reuşit să trasmită atâtea, în doar câteva versuri?”, când ai avut stări extremiste pe melodiile lor, când ai fost indus în stări narcomane de sound-ul lor, deşi tu erai cât se poate de treaz, dar mai ales…când asişti pentru prima oară la concertul acelei formaţii, în primul rând, la doar câţiva metri de ei, sentimentul poate fi extrem de copleşitor. Apoi îţi revii, sari în sus, aplauzi, şi îl mai fixezi pe Chris Corner cu privirea din când în când, conştientizând mai bine că în stânga câmpului tău vizual nu mai apare sigla de la Youtube. Apoi zâmbeşti, ridici mâinile în aer, şi fredonezi odată cu el.

Au început cu melodii de pe ultimul album, Volatile Times, evident. Apoi au continuat să le alterneze cu cele mai vechi.Nu le-au cuprins pe toate cele care meritau, dar cui îi mai păsa? Eram în primul rând la concertul lor şi mă simţeam bine.

Între fani şi pleşcari

Recunosc, unul din motivele de îngrijorare era acela în care ar fi apărut puţini oameni la concert, pentru că Iamx nu e tocmai un nume foarte cunoscut pe aici. Altă situaţie ar fi fost aceea în care mulţi indivizi, în lipsă de altă ocupaţie acasă, ar fi apărut la concert tocmai pentru că era moca. Pe sistemul „Pleaşca place la popor.”
Situaţia a fost pe undeva la mijloc. Oamenii au venit; după feţe-după port, mulţi păreau ascultători ai formaţiei (deşi, recunosc, mă iritau groaznic copiliţele care încercau să pară cât mai copy paste Chris Corner, la capitolul vestimentaţie şi stil personal),însă am zărit şi câteva piţipoance, ba chiar vreo două cupluri undeva pe la 45-55 de ani.
În primul rând, în dreapta mea, se afla o tipă micuţă cu o pălărie roşie şi o rochie lungă înflorată. Pe toată durata concertului nu a stat decât tristă, a făcut câteva poze mediocre şi a stat cu bărbia sprijinită de bara de fier. La un moment dat a închis şi ochii. Pe bune acum, dacă nu asculţi şi nu te interesează, şi nu te simţi bine…de ce nu cedezi locul tău unuia care chiar se bucură de moment?
Dar bănuiesc că se aplică ca şi în cazul altor chestii moca: E naşpa, nu îmi place, dar dacă tot e gratis, să se consume într-un fel.

Alt moment penibil a fost atunci când un tip beat, praf& Co a venit lângă mine, m-a împins relaxat cu cotul şi efectiv s-a poziţionat în locul meu. Am rămas straight face, am clipit de două ori, l-am bătut pe umăr explicându-i ceea ce tocmai a făcut, dar omul nu schiţa nici măcar o reacţie. După vreo două minute, în aceeaşi tăcere, a plecat spre alte locuri.

Da biletul cât e? Biletul, cât e biletul? Dincolo era mai de calitate!

Totuşi, la finalul concertului, pe lângă durerea groaznică de picioare, am rămas şi cu un stupid sentiment de tristeţe. Parcă se încheiase prea brusc, parcă Chris nu vorbise suficient cu publicul, părea totul „am venit, ne-am făcut treaba, şi-am plecat!”.
Părerea mea e că dacă voiam să văd spectacolul grandios pe care obişnuiesc să îl facă în concerte, acest lucru se va întâmpla doar la concertele cu bilete puse în vânzare.
Chiar dacă intrarea a fost libera, evident că au fost plătiţi de către organizatori. Însă nu exprimi ce ai tu mai bun decât pentru publicul care ştii că vine pentru că îţi apreciază muzica, şi nu pentru toţi gură-cască,precum Domnul Dă-te mai încolo, că sunt praf şi îţi iau locul.
Apoi, nu simţeam suficientă energie din partea publicului. Ce-i drept, în jurul meu erau câţiva oameni care erau fani, fredonau, ştiau titlurile melodiilor, aclamau, însă prin spate se simţea un val de confort şi linişte.
NU spun că nu a existat conexiunea dintre ei şi public, ci doar că mă aşteptam parcă la ceva mai mult. Însă e explicabilă situaţia.

Concluzia e că a fost frumos la IAMX, tocmai pentru că a fost IAMX. Şi mai ales pentru că a fost primul concert. Aşa că am încercat să fac abstracţie de anumite detalii mai puţin mulţumitoare, şi să rămân cu amintirea placută a celor 90 de minute de performing.
Toată noaptea am visat întregul spectacol şi mi-au sunat melodiile în cap, iar spre dimineaţă m-am trezit pe acordurile de la Skin Vision.

Anunțuri

Sunt într-un continuu „To do List”

Posted on

 Ultimele două săptămâni au fost o continuuă alertă în privinţa facultăţii. Ceea ce este uimitor. Teme, referate, eseuri, parţiale, proiecte de prezentat mi-au fost aşezate frumos pe tavă şi am fost obligată să mă servesc. În cazul de faţă, refuzul politicos „Nu, mulţumesc” nu s-a putut aplica.

Aproape ajunsesem în stadiul ăla din reclama la MemoPlus cu studenţi care stau cu materialul de studiu în faţă şi cu gândurile furate de somn.
Şi da, facultatea poate fi a naibii de sâcâitoare cand are ea chef. Comparativ cu prima sesiune, lucrurile se prezintă la un nivel mult mai avansat, mult mai obositor.
Mă trezeam de dimineaţă ca să termin fie de învăţat, fie de scris, apoi mergeam la facultate pentru evaluare, urmând a mă returna la domiciliu pentru alte task-uri. Nu mai spun că Xerox-ul a devenit pentru mine precum biserica pentru habotnici, şi singurele satisfacţii pe care le aveam era marcarea cu un V roz chestiile duse la capăt.

Lipsa timpului şi stresul m-au făcut să înţeleg mai bine adulţii. În fond, cu aceleaşi probleme se confruntă cam toţi. Îi condamnam de multe ori că uită să îşi trăiască viaţa, lăsându-se absorbiţi de probleme cotidiene. Însă când eşti în continuă alertă, când nu mai timp pentru tine şi pentru lucurile care îţi fac plăcere, când trebuie să te împarţi în bucăţele pentru toată lumea e inevitabil să nu ajungi la pesimism şi la oboseală cronică.
Dacă asta înseamnă să fii adult, nu-mi place. Dacă asta înseamnă să fii jurnalist, nu place.
Am ajuns astfel la concluzia că sunt un om mort dacă nu îmi aloc constant o perioadă de timp doar pentru mine. Să fiu detaşată doar eu cu gândurile mele, să citesc o carte, să văd un film bun, să îmi limpezesc scopurile. Recunosc că mi-au cam lipsit. Pentru mine izolarea e cel mai bun remediu împotriva oricăror nelinişti şi nesiguranţe. Introspecţia mă ajută să clarific mult mai bine anumite aspecte, să mă cunosc pe mine însumi şi să stabilesc direcţia pe care doleanţele mele o sugerează.

Am fost întrebată de multe ori cum de am ştiut de mică ceea ce vreau să fac cu viaţa mea. Probabil răspunsul cel mai corect ar fi faptul că sunt dependentă de aceea conexiune cu propriul eu, şi care îmi clarifică multe aspecte din viaţă. Trebuie să fac rost de starea asta cât mai curând.

E la modă să fii zen, se vorbeşte despre importanţa meditaţiei la tot pasul…Dar spre deosebire de alte trend-uri, ăsta chiar e unul necesar.

Bucharest Summer Rain

Posted on

Azi am respirat printre picăturile de ploaie, iar ploaia a respirat prin mine. Asta este desigur, o sinteză scurtă, la obiect, şi nu în ultimul rând poetică despre simbolistica acestei zile. Aşa cum ne place uneori să spunem despre România că este pământ latin, eminescian şi evident, democratic- ignorând anumite aspecte nefaste. Prin urmare, am zis şi eu că ar fi frumos să vorbesc despre ploaia torenţială din Bucureşti de astăzi, într-un anume fel, ignorând anumite detalii ridicole, omniprezente în acest spaţiu.

Ploaia în general curăţă, limpezeşte şi udă tot în jurul ei.
Încă dinaintea ploii, mi-am simţit mintea mai limpede când am început să contemplez la faptul că odată cu venirea cocălarilor în Vamă de 1 mai, a venit şi luna testelor, referatelor, xerox-ului, parţialelor şi examenelor. Mintea mea e limpede, clară, conştiinţa îmi dictează seriozitate, deci lucrurile ar trebui să decurgă conform standardelor pe care mi le impun. Citesc ultima parte şi mă adresez sinelui: Eşti sigurăăă?, cam cu acelaşi ton pe care îl folosea Virgil Ianţu în perioada „Vrei să fii miliardar?”

Apoi, împreună cu Andra, am rămas captive în Cişmigiu, sub un copac pe post de umbrelă. Când s-a mai potolit, am decis să ieşim din parc, însă torentul a început din nou. Am încetat chiar şi să mai fredonăm melodia de la Cargo, în ideea că mereu când îţi doreşti un lucru, are efect opus.
N-a mers. Aşa că ne-am pus gecile de piele în cap şi am alergat, cu mine în balerini, prin bălţi şi pe sub streşini. Inutil, ploaia a pătruns prin textilă şi ne-a udat. Coafura nu a mai rezistat. Andrele s-au enervat, au înjurat, apoi au cântat. Situaţia nu a mai devenit atât de amuzantă când, după încetarea ploii, un autobuz ne-a stropit la semafor atât de brutal precum Sarrah Jessica Parker în Sex and the City.

Din balerinii mei ieşeau apă. Am început să îmi pun problema dacă să mă descalţ de ei şi să merg desculţă, însă jegul de pe asfalt m-a convins să nu. Între timp, cealaltă Andra ajunsese în stadiul în care nu îi mai păsa de bălţi, oricum era udă până-n rădăcini, aşa că traversa suav bălţile ce îi acopereau tenişii în totalitate, lărgind larg mâinile şi autoproclamându-se Iisus care merge pe apă.

După ce am mai „ridicat” de pe drum vreo trei Crai, am mers în Club A unde s-a produs uscarea: uscarea gâtului, a hainelor etc.

Ca o concluzie, ploaia mai produce şi mult haos. Dacă ai companie, se produc şi situaţii amuzante şi bine de ţinut minte.
De ce am scris toate astea aici?
Pentru că i-am spus Andrei, în timp ce înotam prin Capitală, că ziua de 2 mai trebuie marcată în calendar, iar peste un an, când vom fi şi mai şmecheri de atât şi vom sta cu umbreluţa la soare, ne vom aminti de întregul maraton acvatic.

PS:  D-na Munteanu, mulţumesc pentru aprecierea pe care o aveţi despre felul în care scriu şi pentru faptul că îmi citiţi blogul. Micul geniu ce vă aparţine, adică fiica dv-stra şi buna mea prietenă Andra m-a informat de situaţie. Ţin să vă zic Săru-mâna! Şi sunteţi oricând binevenită pe mica mea proprietate virtuală, adică acest blog. 🙂

Primul rid, la prima tinereţe

M-am uitat în oglindă şi mi-am aranjat şuviţa de păr care statea în dezordine.Mi-am apropiat apoi figura de propria reflexie şi am început analiza. Cu colţul ochiului drept am privit spre un calendar imaginar agăţat pe perete şi am efectuat calculul.

Primul rid care mă deranjeaza a apărut cu 3 luni înaintea aniversării celor două decade. Adică acum. Pe frunte, undeva la jumătate. Se observă ca un şanţ săpat adânc (mda, nici chiar ca săpăturile de la Universitate), ca urma lăsată de un avion cu reacţie, ca o tăietura de sabie care nu a fost dusă până la capăt.

Am încercat să văd ce expresie facială reprodusă de atâtea ori a format acest rid de expresie. Am ridicat din ambele sprâncene până când şănţuleţul a devenit şi mai evident. Şi soc! Expresia obţinută a echivalat cu „Pe bune? Vorbeşti serios?”. Să înţeleg că zilnic sunt din ce în ce mai surprinsă de anumite lucruri din jurul meu.

Să luăm exemplul unei zile obişnuite:

  • Ies din casă. Mă surprinde frigul de afară.
  • Drumul spre orice mijloc de transport e pavat cu muncitori, cocălari şi aşa mai departe. Urările şi reacţiile lor nu au cum să nu te surprindă.
  • Fauna din RATB e la fel de surprinzătoare: prin comportament, îmbrăcăminte, discuţii, uneori chiar şi prin soneria de la telefon.
  • Ajung la facultate şi aflu că profii stabilesc teste şi ne anunţă de pe o zi pe alta. Pe bune? Vorbeşti serios?
  • În drum spre Penthouse mai trecem încă o dată prin a treia şi a doua bulinuţă.
  • In mediul online îl găseşti şi pe Dumnezeu. Aşa că nu ar trebui să te mai surprindă nimic. Şi totuşi o fac.

Ce e şi mai trist este că ridul de pe frunte e mult mai adânc decat cele din jurul gurii, dobândite în general în urma zâmbetelor.

Nimicuri nocturne

Pe la începutul facultăţii, undeva la mijlocul lui octombrie deţineam o chestie, căzută ca din cer, fără să mi-o doresc cu ardoare dar nici să ma deranjeze prezenţa ei. Ba dimpotrivă. De ceva timp nu mă mai aflu in posesia acelui lucru şi devine supărător uneori.Ca să fiu mai precisă, era un fel de intuiţie la pătrat, (căci deja o deţineam pe clasica feminină) dezvoltată involuntar, şi care mă anunţa, prin diferite stari de lene, că nu e necesar să ma duc în ziua respectivă la cursul sau seminarul X. În urma aprinderii beculeţului intuitiv si conservarea mea la domiciliu, nu aveam să am regrete căci fie se nimerea să nu vină profesorul, să nu pună absente sau să nu se întâmple nimic interesant.

Acum mi-a cam expirat contractul cu intuiţia la pătrat şi mă trezesc că ajung la facultate la chestii neimportante şi că lipsesc la treburi ceva mai informative. Şi uite aşa, la fel ca în liceu, aflu mai tarziu de teste şi când aflu, rămân şocată de cantitatea materialului de studiu.

Vorba unui Viezure Tbc-istNu-i stres.

Făcând azi cumplita greşeala de a sta la ora de engleză, unde oricum a venit un suplinitor, m-am aflat in postura de a citi evz si a mai socializa puţin. M-a întrebat un coleg ce obiect aş alege să fiu, dacă aş fi băiat. Cam greu cu inspiraţia la orele amiezii, aşa ca nu am dat un răspuns concret. Sclipirea m-a lovit azi in aglomeraţia din Ratb. Stăteam pe scaun (oau), mulţi vârstnici de asemenea, multe alte persoane in picioare, înjurându-se din priviri pentru câţiva centimetrii de bară.

Era linişte, praf, iar soarele ne imbăta prin fereastră cu mireasma sa de început de vară. Aud deodată in dreapta mea o voce piţigăiată care enunţă o întrebare, plină de vervă.

-Pot să îl ating?

Curiozitatea îmi este stârnită şi întorc privirea. O tipă tocmai îl întrebase cele de mai sus pe un tip care avea un pui de bichon in braţe învelit într-o pătură. Căţelul era de-a dreptul adorabil. Bine, nici stăpânul nu era chiar de neglijat, dar parcă mai tare îmi venea să mă uit la chestia aia mică si fluffy ce o ţinea în braţe. În următoarele două minute, tipa începe sa mângâie căţelul, să îl scarpine după urechiuşe, ca mai apoi, să se lase puţin in jos, să se apropie de botul bichonului şi efectiv să se lase linsă pe nas, pe buze, pe lângă buze, etc. Asta în timp ce stăpânul asista la spectacol.

Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc gândindu-mă la ce bătălie cruntă are loc probabil in mintea tipului, si poate chiar si undeva ma jos, că tot se zice de bărbaţi că gândesc şi cu zona aia. Probabil doar bărbaţii pot ajunge să aibă frustrări din cauză că un patru labe are mai mult fler decât el. Cel puţin aşa e logic, că nu o să vezi niciodata pe stradă o femeie cu o birmaneza in braţe, iar in clipa când stă la semafor meltenii sa claxoneze si sa strige „pis, pis” la pisica.Nu, la stăpână.

Ideea e că dacă aş fi fost băiat nu ştiu cât de tare m-ar fi entuziasmat metamorfozarea într-un obiect, cât într-un pet. Eventual unul fluffy şi de rasă mică.

Gata cu filosofiile pe teme zoo si sociale. Trebuie să îmi odihnesc degetele. De mâine urmează suportarea anumitor consecinţe cauzate de pierderea statutului de super-femeie, de pierderea acelei intuiţii, respectiv studiul aprofundat  în teoria comunicării.

Veşti din Paradis

Una din chestiile foarte des întalnite la un deţinator de blog, atunci cand nu scrie o perioadă îndelungată de timp, este folosirea stereotipului Ştiu că nu am mai scris demult pe blog… la inceputul articolului cu pricina.Mereu mă abţin sa nu fac abuz de ea, mai ales când trec vreo două săptamani fără să postez niciun articol. Chiar daca nu am un blog deţinător de centură neagră in blogosferă şi nu afectează cu nimic pe nimeni lipsa mea in acest mediu, odată ce incepi să scrii, simţi ca îţi iei într-un fel un angajament faţa de sine, iar odată renegat blogul, te încearcă un sentiment ca atunci când ai o datorie la cineva.

Spuneam recent într-un articol că de fiecare dată când mă întorc in camera de cămin am tendinţa sa fredonez versuri din Hotel Cişmigiu. Am pus mare accent de fiecare dată pe partea cu Mi-ai distrus tinereţea, sănătatea la fel, în special ultima.În prima săptămană din Bucureşti am fost răcită cum de puţine ori am fost la viaţa mea.În a doua săptămână mi-a trecut răceala, dar m-am confruntat cu o uşoară stare de anemie din cauza alimentatiei necorespunzătoare. Nu am avut colegă de cameră, am stat timp de o lună singură, ceea ce consideram eu că avea să se numeasca noroc la mine.Practic, aveam in sfârşit ceea ce îmi doream cu ardoare in urmă cu doi ani de zile. (a se citi intrebarea 9 de la Leapşa)

Cu toate astea, depresia s-a instalat cu uşurinţă, în cele mai crunte moduri.Plecasem din Iaşi o persoană energică, implicată, motivată şi am devenit în Bucuresti un focar de nepăsare si durere.Prea multă singurătate chiar strică.

Azi psihicul meu a luat-o pe o cale mai bună, poate din cauza studentei la psihologie care îmi este acum colegă de cameră. E bulgăroaică, din Ruse, şi vorbeşte destul de bine româneşte. Mult mai bine decât cei care pleacă în strainătate si după caţiva ani simulează uitarea limbii materne. Desigur, mai sunt momente când aproape că jucăm „mima”, când vrea să zica numele unui obiect şi nu ştie, dar în rest e ok.

Mi se pare în continuare amuzantă nemulţumirea omului, sau mai precis, a mea.Visăm cu ochii pe pereţi lucruri pe care ni le dorim, iar când viaţa ia o anumită cotitură si te conduce spre acel lucru, te bucuri foarte puţin de el şi nu îl mai priveşti cu acelaşi sentiment de apreciere.

Cine spunea că nu există fericire, s-a înşelat amarnic. Ea există din plin. Suntem noi niste fiare flămânde, niciodată pe deplin satisfăcute, nimfomani ai sufletului. Sau poate doar eu sunt aşa.

Îmbătrânesc, deci evoluez.

Priveam azi pe fereastră şi urmăream atentă o copilă de vreo zece ani, cu o sacoşă destul de grea într-o mână, şi nu am avut cum să nu îmi aduc aminte de perioada când eram exact ca ea.Carrefour nu exista, aşa că de obicei sâmbăta eram trimisă cu listuţa de cumpărături la magazinul din colţ.Cele mai ciudate gânduri şi planuri de viitor îmi veneau în drumul spre casă, printre blocuri (da, aveam planuri de viitor la vârsta aia). Probabil că dacă as fi fost copil înainte de 89, în timpul pe care l-aş fi alocat aprovizionării de alimente, aş fi avut atât de multe lucruri la care să mă gândesc, încât acum aş fi fost deja un geniu.

Până pe la 7 ani eram doctoriţă, aşa era trendul, nu ca la generaţia de azi care vor să se facă astronauţi.După ce cânt la o serbare, învăţătoarea îi recomandă mamei să mă ducă la concursuri de muzică pentru copii.Un an a ţinut chestia asta.La 8 ani citesc „Singur pe lume” şi după primele trei capitole mă hotărăsc că vreau să devin scriitoare.Iau un caiet dictando care avea un câine desenat pe copertă şi îmi încep romanul:Lumea câinilor.Continui până în clasa a-4-a să descopăr pasiunea pentru scris, mă înscriu la un cerc literar, iau şi un premiu la un concurs pentru cea mai bună compunere, mai fac pe-a oratorul la serbări fără să mă bâlbâi, joc în câteva scenete, producând astfel mult orgasm părinţilor şi motive de laudă pe la ei prin cercuri.Tot în perioada asta încep să scriu un jurnal pe care bastarzii mi-l citesc pe ascuns.
Pe la 10 ani, mama îmi suflă în ureche ideea că atunci când o să cresc mare să mă fac jurnalist.Ideea îmi place.Când sunt singură, îmi aranjez păpuşile pe post de spectatori şi îmi exersez propria emisiune, inspirându-mă din titlurile de prin Tvmania.Pe stradă spun tare şi răspicat ce mă deranjează, pun întrebări ciudate adulţilor, devin un Gică- contra, dar şi nepoliticoasă pentru mulţi.

În clasa a-5-a intru la un liceu elitist la care mama îşi dorea să ajung chiar înainte de a îl cunoaşte pe tata.Doamna învăţătoare e înlocuită de profesori de diferite tipologii.Sunt fascinată de caracterul fiecăruia astfel încât încep să îi imit în timpl liber.Momentul crucial în care Andra devine un fel de clovn.Dar cât îi place! Avea să se intample asta şi în timpul liceului.

În clasa a-6-a scrie o scenetă în care îi atribuie fiecărui coleg câte un rol.După ore îşi încearcă talentul regizoral, însă se termină totul în clipa când pălmuieşte un coleg care se maimuţărea, în loc să recite.Renunţă.Se întoarce spre scris.Descoperă Lord of the Rings şi Harry Potter şi e fascinată de poveştile care au şi o latură mai Sf.Zice că poate să facă şi ea asta, aşa că timp de doi ani de zile îşi face planul cărţii, ca mai apoi, în clasa a-8-a să înceapă să o scrie la calculator, calculatorul să se strice şi să îşi piardă materialul.Dezamăgită, renunţă.O tentează să dea la actorie, însă doar cu gândul.Rămâne la acelaşi liceu preaslăvit-Colegiul Costache Negruzzi.
La începutul liceului devine puţin emo şi singuratică.Îşi petrece mult timp ascultând muzică şi constată că i se conturează multe imagini pe fundalul diferitelor melodii.O atrage regia.
Începe să citească foarte mult şi să scrie din ce în ce mai puţin.Până în clasa a-11-a când îşi face blog.Ăsta adică.Pe măsură ce scrie şi devine mai informată, începe să creadă cu tărie ca va urma jurnalismul.

În clasa a-12-a ia lecţii online despre scenaristică şi scrie primul scenariu de lung metraj pentru Hbo. Nu câştigă nimic, doar experienţă şi absenţe la şcoală.E ferm hotărâtă că va da la jurnalism, iar apoi la regie şi film.Zice că lasă Iaşiul pentru Bucureşti, în ideea unor mai mari provocări în domeniu

Am sărit multe etape minore, cum ar fi aceea când mă credeam compozitoare şi compuneam melodii pentru vară-mea care voia să îşi facă formaţie.Asta în epoca lolitelor de la Andre.Sau pe aia când voiam să fiu creator de modă şi îmi denumeam colecţia Andra’s Secret (scuze, Victoria, că te-am plagiat, dar aveam şi eu secretul meu).

Mă întreb acum dacă într adevăr am ajuns la acea maturitate în care să îmi conştientizez adevăratele aptitudini şi capacitatea de a lua alegerile potrivite pentru viitor.

Faptele şi pasiunile mele ar trebui să arate că ştiu ce vreau.Şi sunt absolut convinsă că, în ciuda faptului că auzim la tot pasul că la vârsta asta suntem confunzi, toţi tinerii ştiu într-un fel sau altul ce le face plăcere să facă.Dar cum în România dobândirea unui loc de muncă şi al unui trai ceva mai mult decât decent în domeniul care îţi place e un fapt demn de Guiness Book, de multe ori suntem nevoiţi să ne gândim de două ori.

Ceea ce tocmai am făcut.