IAMX la Bucureşti, Andra la IAMX

  Sub deviza Berea care a spus NU compromisului ti-i prezinta pe IAMX – artistii care au spus NU compromisurilor din industria muzicala Beck’sperience i-a adus anul acesta pe cei de la IAMX, lucru care nu a făcut decât să mă încânte, căci a fost ca un răspuns la propriile rugi.

Intrarea s-a făcut doar pe bază de invitaţie, care s-a putut descărca gratuit de pe site-ul evenimentului. Oricum eram dispusă să plătesc şi bilet, dacă se punea problema astfel. Pe moment, suna totul extrem de bine : avem şi concert Iamx în România, concertul mai e şi moca, însă pe măsură ce afişele promoţionale au început să împânzească stâlpii din Bucureşti şi vagoanele metrourilor, mă apuca un sentiment de nemulţumire.

Daaaar, nu mai conta. Am aşteptat nerăbdătoare ziua de 4 iunie, am ajuns la Romexpo şi m-am poziţionat exact în primul rând, lângă gardul metalic de protecţie.
La 20.30 au intrat pe scenă, în deschidere, cei de la Monarchy. Nu ştiam nimic despre ei, însă m-au surprins în mod plăcut.Un singur minus ar fi faptul că melodiile semănau destul de mult între ele. Ulterior, după mai multe informaţii, am aflat că cei de la Monarchy ar fi prima trupă muzicală care au ţinut un concert live din spaţiu.

După o scurtă pauză, timp în care cei de la Iamx Crew au aşezat şi au făcut probă la instrumente, la 21:50 au urcat cei de la Iamx pe scenă, cu vocalistul Chris Corner în frunte.
Cum să explic…când asculţi ore în şir, săptămânal, piesele unei formaţii, când citeşti cu atenţie versurile şi îţi spui în gând „Cum naiba a reuşit să trasmită atâtea, în doar câteva versuri?”, când ai avut stări extremiste pe melodiile lor, când ai fost indus în stări narcomane de sound-ul lor, deşi tu erai cât se poate de treaz, dar mai ales…când asişti pentru prima oară la concertul acelei formaţii, în primul rând, la doar câţiva metri de ei, sentimentul poate fi extrem de copleşitor. Apoi îţi revii, sari în sus, aplauzi, şi îl mai fixezi pe Chris Corner cu privirea din când în când, conştientizând mai bine că în stânga câmpului tău vizual nu mai apare sigla de la Youtube. Apoi zâmbeşti, ridici mâinile în aer, şi fredonezi odată cu el.

Au început cu melodii de pe ultimul album, Volatile Times, evident. Apoi au continuat să le alterneze cu cele mai vechi.Nu le-au cuprins pe toate cele care meritau, dar cui îi mai păsa? Eram în primul rând la concertul lor şi mă simţeam bine.

Între fani şi pleşcari

Recunosc, unul din motivele de îngrijorare era acela în care ar fi apărut puţini oameni la concert, pentru că Iamx nu e tocmai un nume foarte cunoscut pe aici. Altă situaţie ar fi fost aceea în care mulţi indivizi, în lipsă de altă ocupaţie acasă, ar fi apărut la concert tocmai pentru că era moca. Pe sistemul „Pleaşca place la popor.”
Situaţia a fost pe undeva la mijloc. Oamenii au venit; după feţe-după port, mulţi păreau ascultători ai formaţiei (deşi, recunosc, mă iritau groaznic copiliţele care încercau să pară cât mai copy paste Chris Corner, la capitolul vestimentaţie şi stil personal),însă am zărit şi câteva piţipoance, ba chiar vreo două cupluri undeva pe la 45-55 de ani.
În primul rând, în dreapta mea, se afla o tipă micuţă cu o pălărie roşie şi o rochie lungă înflorată. Pe toată durata concertului nu a stat decât tristă, a făcut câteva poze mediocre şi a stat cu bărbia sprijinită de bara de fier. La un moment dat a închis şi ochii. Pe bune acum, dacă nu asculţi şi nu te interesează, şi nu te simţi bine…de ce nu cedezi locul tău unuia care chiar se bucură de moment?
Dar bănuiesc că se aplică ca şi în cazul altor chestii moca: E naşpa, nu îmi place, dar dacă tot e gratis, să se consume într-un fel.

Alt moment penibil a fost atunci când un tip beat, praf& Co a venit lângă mine, m-a împins relaxat cu cotul şi efectiv s-a poziţionat în locul meu. Am rămas straight face, am clipit de două ori, l-am bătut pe umăr explicându-i ceea ce tocmai a făcut, dar omul nu schiţa nici măcar o reacţie. După vreo două minute, în aceeaşi tăcere, a plecat spre alte locuri.

Da biletul cât e? Biletul, cât e biletul? Dincolo era mai de calitate!

Totuşi, la finalul concertului, pe lângă durerea groaznică de picioare, am rămas şi cu un stupid sentiment de tristeţe. Parcă se încheiase prea brusc, parcă Chris nu vorbise suficient cu publicul, părea totul „am venit, ne-am făcut treaba, şi-am plecat!”.
Părerea mea e că dacă voiam să văd spectacolul grandios pe care obişnuiesc să îl facă în concerte, acest lucru se va întâmpla doar la concertele cu bilete puse în vânzare.
Chiar dacă intrarea a fost libera, evident că au fost plătiţi de către organizatori. Însă nu exprimi ce ai tu mai bun decât pentru publicul care ştii că vine pentru că îţi apreciază muzica, şi nu pentru toţi gură-cască,precum Domnul Dă-te mai încolo, că sunt praf şi îţi iau locul.
Apoi, nu simţeam suficientă energie din partea publicului. Ce-i drept, în jurul meu erau câţiva oameni care erau fani, fredonau, ştiau titlurile melodiilor, aclamau, însă prin spate se simţea un val de confort şi linişte.
NU spun că nu a existat conexiunea dintre ei şi public, ci doar că mă aşteptam parcă la ceva mai mult. Însă e explicabilă situaţia.

Concluzia e că a fost frumos la IAMX, tocmai pentru că a fost IAMX. Şi mai ales pentru că a fost primul concert. Aşa că am încercat să fac abstracţie de anumite detalii mai puţin mulţumitoare, şi să rămân cu amintirea placută a celor 90 de minute de performing.
Toată noaptea am visat întregul spectacol şi mi-au sunat melodiile în cap, iar spre dimineaţă m-am trezit pe acordurile de la Skin Vision.

Sunt într-un continuu „To do List”

 Ultimele două săptămâni au fost o continuuă alertă în privinţa facultăţii. Ceea ce este uimitor. Teme, referate, eseuri, parţiale, proiecte de prezentat mi-au fost aşezate frumos pe tavă şi am fost obligată să mă servesc. În cazul de faţă, refuzul politicos „Nu, mulţumesc” nu s-a putut aplica.

Aproape ajunsesem în stadiul ăla din reclama la MemoPlus cu studenţi care stau cu materialul de studiu în faţă şi cu gândurile furate de somn.
Şi da, facultatea poate fi a naibii de sâcâitoare cand are ea chef. Comparativ cu prima sesiune, lucrurile se prezintă la un nivel mult mai avansat, mult mai obositor.
Mă trezeam de dimineaţă ca să termin fie de învăţat, fie de scris, apoi mergeam la facultate pentru evaluare, urmând a mă returna la domiciliu pentru alte task-uri. Nu mai spun că Xerox-ul a devenit pentru mine precum biserica pentru habotnici, şi singurele satisfacţii pe care le aveam era marcarea cu un V roz chestiile duse la capăt.

Lipsa timpului şi stresul m-au făcut să înţeleg mai bine adulţii. În fond, cu aceleaşi probleme se confruntă cam toţi. Îi condamnam de multe ori că uită să îşi trăiască viaţa, lăsându-se absorbiţi de probleme cotidiene. Însă când eşti în continuă alertă, când nu mai timp pentru tine şi pentru lucurile care îţi fac plăcere, când trebuie să te împarţi în bucăţele pentru toată lumea e inevitabil să nu ajungi la pesimism şi la oboseală cronică.
Dacă asta înseamnă să fii adult, nu-mi place. Dacă asta înseamnă să fii jurnalist, nu place.
Am ajuns astfel la concluzia că sunt un om mort dacă nu îmi aloc constant o perioadă de timp doar pentru mine. Să fiu detaşată doar eu cu gândurile mele, să citesc o carte, să văd un film bun, să îmi limpezesc scopurile. Recunosc că mi-au cam lipsit. Pentru mine izolarea e cel mai bun remediu împotriva oricăror nelinişti şi nesiguranţe. Introspecţia mă ajută să clarific mult mai bine anumite aspecte, să mă cunosc pe mine însumi şi să stabilesc direcţia pe care doleanţele mele o sugerează.

Am fost întrebată de multe ori cum de am ştiut de mică ceea ce vreau să fac cu viaţa mea. Probabil răspunsul cel mai corect ar fi faptul că sunt dependentă de aceea conexiune cu propriul eu, şi care îmi clarifică multe aspecte din viaţă. Trebuie să fac rost de starea asta cât mai curând.

E la modă să fii zen, se vorbeşte despre importanţa meditaţiei la tot pasul…Dar spre deosebire de alte trend-uri, ăsta chiar e unul necesar.

Bucharest Summer Rain

Azi am respirat printre picăturile de ploaie, iar ploaia a respirat prin mine. Asta este desigur, o sinteză scurtă, la obiect, şi nu în ultimul rând poetică despre simbolistica acestei zile. Aşa cum ne place uneori să spunem despre România că este pământ latin, eminescian şi evident, democratic- ignorând anumite aspecte nefaste. Prin urmare, am zis şi eu că ar fi frumos să vorbesc despre ploaia torenţială din Bucureşti de astăzi, într-un anume fel, ignorând anumite detalii ridicole, omniprezente în acest spaţiu.

Ploaia în general curăţă, limpezeşte şi udă tot în jurul ei.
Încă dinaintea ploii, mi-am simţit mintea mai limpede când am început să contemplez la faptul că odată cu venirea cocălarilor în Vamă de 1 mai, a venit şi luna testelor, referatelor, xerox-ului, parţialelor şi examenelor. Mintea mea e limpede, clară, conştiinţa îmi dictează seriozitate, deci lucrurile ar trebui să decurgă conform standardelor pe care mi le impun. Citesc ultima parte şi mă adresez sinelui: Eşti sigurăăă?, cam cu acelaşi ton pe care îl folosea Virgil Ianţu în perioada „Vrei să fii miliardar?”

Apoi, împreună cu Andra, am rămas captive în Cişmigiu, sub un copac pe post de umbrelă. Când s-a mai potolit, am decis să ieşim din parc, însă torentul a început din nou. Am încetat chiar şi să mai fredonăm melodia de la Cargo, în ideea că mereu când îţi doreşti un lucru, are efect opus.
N-a mers. Aşa că ne-am pus gecile de piele în cap şi am alergat, cu mine în balerini, prin bălţi şi pe sub streşini. Inutil, ploaia a pătruns prin textilă şi ne-a udat. Coafura nu a mai rezistat. Andrele s-au enervat, au înjurat, apoi au cântat. Situaţia nu a mai devenit atât de amuzantă când, după încetarea ploii, un autobuz ne-a stropit la semafor atât de brutal precum Sarrah Jessica Parker în Sex and the City.

Din balerinii mei ieşeau apă. Am început să îmi pun problema dacă să mă descalţ de ei şi să merg desculţă, însă jegul de pe asfalt m-a convins să nu. Între timp, cealaltă Andra ajunsese în stadiul în care nu îi mai păsa de bălţi, oricum era udă până-n rădăcini, aşa că traversa suav bălţile ce îi acopereau tenişii în totalitate, lărgind larg mâinile şi autoproclamându-se Iisus care merge pe apă.

După ce am mai „ridicat” de pe drum vreo trei Crai, am mers în Club A unde s-a produs uscarea: uscarea gâtului, a hainelor etc.

Ca o concluzie, ploaia mai produce şi mult haos. Dacă ai companie, se produc şi situaţii amuzante şi bine de ţinut minte.
De ce am scris toate astea aici?
Pentru că i-am spus Andrei, în timp ce înotam prin Capitală, că ziua de 2 mai trebuie marcată în calendar, iar peste un an, când vom fi şi mai şmecheri de atât şi vom sta cu umbreluţa la soare, ne vom aminti de întregul maraton acvatic.

PS:  D-na Munteanu, mulţumesc pentru aprecierea pe care o aveţi despre felul în care scriu şi pentru faptul că îmi citiţi blogul. Micul geniu ce vă aparţine, adică fiica dv-stra şi buna mea prietenă Andra m-a informat de situaţie. Ţin să vă zic Săru-mâna! Şi sunteţi oricând binevenită pe mica mea proprietate virtuală, adică acest blog. 🙂

Primul rid, la prima tinereţe

M-am uitat în oglindă şi mi-am aranjat şuviţa de păr care statea în dezordine.Mi-am apropiat apoi figura de propria reflexie şi am început analiza. Cu colţul ochiului drept am privit spre un calendar imaginar agăţat pe perete şi am efectuat calculul.

Primul rid care mă deranjeaza a apărut cu 3 luni înaintea aniversării celor două decade. Adică acum. Pe frunte, undeva la jumătate. Se observă ca un şanţ săpat adânc (mda, nici chiar ca săpăturile de la Universitate), ca urma lăsată de un avion cu reacţie, ca o tăietura de sabie care nu a fost dusă până la capăt.

Am încercat să văd ce expresie facială reprodusă de atâtea ori a format acest rid de expresie. Am ridicat din ambele sprâncene până când şănţuleţul a devenit şi mai evident. Şi soc! Expresia obţinută a echivalat cu „Pe bune? Vorbeşti serios?”. Să înţeleg că zilnic sunt din ce în ce mai surprinsă de anumite lucruri din jurul meu.

Să luăm exemplul unei zile obişnuite:

• Ies din casă. Mă surprinde frigul de afară.
• Drumul spre orice mijloc de transport e pavat cu muncitori, cocălari şi aşa mai departe. Urările şi reacţiile lor nu au cum să nu te surprindă.
• Fauna din RATB e la fel de surprinzătoare: prin comportament, îmbrăcăminte, discuţii, uneori chiar şi prin soneria de la telefon.
• Ajung la facultate şi aflu că profii stabilesc teste şi ne anunţă de pe o zi pe alta. Pe bune? Vorbeşti serios?

• În drum spre Penthouse mai trecem încă o dată prin a treia şi a doua bulinuţă.
• In mediul online îl găseşti şi pe Dumnezeu. Aşa că nu ar trebui să te mai surprindă nimic. Şi totuşi o fac.

Ce e şi mai trist este că ridul de pe frunte e mult mai adânc decat cele din jurul gurii, dobândite în general în urma zâmbetelor.

Nimicuri nocturne

Pe la începutul facultăţii, undeva la mijlocul lui octombrie deţineam o chestie, căzută ca din cer, fără să mi-o doresc cu ardoare dar nici să ma deranjeze prezenţa ei. Ba dimpotrivă. De ceva timp nu mă mai aflu in posesia acelui lucru şi devine supărător uneori.Ca să fiu mai precisă, era un fel de intuiţie la pătrat, (căci deja o deţineam pe clasica feminină) dezvoltată involuntar, şi care mă anunţa, prin diferite stari de lene, că nu e necesar să ma duc în ziua respectivă la cursul sau seminarul X. În urma aprinderii beculeţului intuitiv si conservarea mea la domiciliu, nu aveam să am regrete căci fie se nimerea să nu vină profesorul, să nu pună absente sau să nu se întâmple nimic interesant.

Acum mi-a cam expirat contractul cu intuiţia la pătrat şi mă trezesc că ajung la facultate la chestii neimportante şi că lipsesc la treburi ceva mai informative. Şi uite aşa, la fel ca în liceu, aflu mai tarziu de teste şi când aflu, rămân şocată de cantitatea materialului de studiu.

Vorba unui Viezure Tbc-ist…Nu-i stres.

Făcând azi cumplita greşeala de a sta la ora de engleză, unde oricum a venit un suplinitor, m-am aflat in postura de a citi evz si a mai socializa puţin. M-a întrebat un coleg ce obiect aş alege să fiu, dacă aş fi băiat. Cam greu cu inspiraţia la orele amiezii, aşa ca nu am dat un răspuns concret. Sclipirea m-a lovit azi in aglomeraţia din Ratb. Stăteam pe scaun (oau), mulţi vârstnici de asemenea, multe alte persoane in picioare, înjurându-se din priviri pentru câţiva centimetrii de bară.

Era linişte, praf, iar soarele ne imbăta prin fereastră cu mireasma sa de început de vară. Aud deodată in dreapta mea o voce piţigăiată care enunţă o întrebare, plină de vervă.

-Pot să îl ating?

Curiozitatea îmi este stârnită şi întorc privirea. O tipă tocmai îl întrebase cele de mai sus pe un tip care avea un pui de bichon in braţe învelit într-o pătură. Căţelul era de-a dreptul adorabil. Bine, nici stăpânul nu era chiar de neglijat, dar parcă mai tare îmi venea să mă uit la chestia aia mică si fluffy ce o ţinea în braţe. În următoarele două minute, tipa începe sa mângâie căţelul, să îl scarpine după urechiuşe, ca mai apoi, să se lase puţin in jos, să se apropie de botul bichonului şi efectiv să se lase linsă pe nas, pe buze, pe lângă buze, etc. Asta în timp ce stăpânul asista la spectacol.

Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc gândindu-mă la ce bătălie cruntă are loc probabil in mintea tipului, si poate chiar si undeva ma jos, că tot se zice de bărbaţi că gândesc şi cu zona aia. Probabil doar bărbaţii pot ajunge să aibă frustrări din cauză că un patru labe are mai mult fler decât el. Cel puţin aşa e logic, că nu o să vezi niciodata pe stradă o femeie cu o birmaneza in braţe, iar in clipa când stă la semafor meltenii sa claxoneze si sa strige „pis, pis” la pisica.Nu, la stăpână.

Ideea e că dacă aş fi fost băiat nu ştiu cât de tare m-ar fi entuziasmat metamorfozarea într-un obiect, cât într-un pet. Eventual unul fluffy şi de rasă mică.

Gata cu filosofiile pe teme zoo si sociale. Trebuie să îmi odihnesc degetele. De mâine urmează suportarea anumitor consecinţe cauzate de pierderea statutului de super-femeie, de pierderea acelei intuiţii, respectiv studiul aprofundat  în teoria comunicării.