RSS Feed

Tag Archives: camin

Primul rid, la prima tinereţe

M-am uitat în oglindă şi mi-am aranjat şuviţa de păr care statea în dezordine.Mi-am apropiat apoi figura de propria reflexie şi am început analiza. Cu colţul ochiului drept am privit spre un calendar imaginar agăţat pe perete şi am efectuat calculul.

Primul rid care mă deranjeaza a apărut cu 3 luni înaintea aniversării celor două decade. Adică acum. Pe frunte, undeva la jumătate. Se observă ca un şanţ săpat adânc (mda, nici chiar ca săpăturile de la Universitate), ca urma lăsată de un avion cu reacţie, ca o tăietura de sabie care nu a fost dusă până la capăt.

Am încercat să văd ce expresie facială reprodusă de atâtea ori a format acest rid de expresie. Am ridicat din ambele sprâncene până când şănţuleţul a devenit şi mai evident. Şi soc! Expresia obţinută a echivalat cu „Pe bune? Vorbeşti serios?”. Să înţeleg că zilnic sunt din ce în ce mai surprinsă de anumite lucruri din jurul meu.

Să luăm exemplul unei zile obişnuite:

  • Ies din casă. Mă surprinde frigul de afară.
  • Drumul spre orice mijloc de transport e pavat cu muncitori, cocălari şi aşa mai departe. Urările şi reacţiile lor nu au cum să nu te surprindă.
  • Fauna din RATB e la fel de surprinzătoare: prin comportament, îmbrăcăminte, discuţii, uneori chiar şi prin soneria de la telefon.
  • Ajung la facultate şi aflu că profii stabilesc teste şi ne anunţă de pe o zi pe alta. Pe bune? Vorbeşti serios?
  • În drum spre Penthouse mai trecem încă o dată prin a treia şi a doua bulinuţă.
  • In mediul online îl găseşti şi pe Dumnezeu. Aşa că nu ar trebui să te mai surprindă nimic. Şi totuşi o fac.

Ce e şi mai trist este că ridul de pe frunte e mult mai adânc decat cele din jurul gurii, dobândite în general în urma zâmbetelor.

Reclame

Veşti din Paradis

Una din chestiile foarte des întalnite la un deţinator de blog, atunci cand nu scrie o perioadă îndelungată de timp, este folosirea stereotipului Ştiu că nu am mai scris demult pe blog… la inceputul articolului cu pricina.Mereu mă abţin sa nu fac abuz de ea, mai ales când trec vreo două săptamani fără să postez niciun articol. Chiar daca nu am un blog deţinător de centură neagră in blogosferă şi nu afectează cu nimic pe nimeni lipsa mea in acest mediu, odată ce incepi să scrii, simţi ca îţi iei într-un fel un angajament faţa de sine, iar odată renegat blogul, te încearcă un sentiment ca atunci când ai o datorie la cineva.

Spuneam recent într-un articol că de fiecare dată când mă întorc in camera de cămin am tendinţa sa fredonez versuri din Hotel Cişmigiu. Am pus mare accent de fiecare dată pe partea cu Mi-ai distrus tinereţea, sănătatea la fel, în special ultima.În prima săptămană din Bucureşti am fost răcită cum de puţine ori am fost la viaţa mea.În a doua săptămână mi-a trecut răceala, dar m-am confruntat cu o uşoară stare de anemie din cauza alimentatiei necorespunzătoare. Nu am avut colegă de cameră, am stat timp de o lună singură, ceea ce consideram eu că avea să se numeasca noroc la mine.Practic, aveam in sfârşit ceea ce îmi doream cu ardoare in urmă cu doi ani de zile. (a se citi intrebarea 9 de la Leapşa)

Cu toate astea, depresia s-a instalat cu uşurinţă, în cele mai crunte moduri.Plecasem din Iaşi o persoană energică, implicată, motivată şi am devenit în Bucuresti un focar de nepăsare si durere.Prea multă singurătate chiar strică.

Azi psihicul meu a luat-o pe o cale mai bună, poate din cauza studentei la psihologie care îmi este acum colegă de cameră. E bulgăroaică, din Ruse, şi vorbeşte destul de bine româneşte. Mult mai bine decât cei care pleacă în strainătate si după caţiva ani simulează uitarea limbii materne. Desigur, mai sunt momente când aproape că jucăm „mima”, când vrea să zica numele unui obiect şi nu ştie, dar în rest e ok.

Mi se pare în continuare amuzantă nemulţumirea omului, sau mai precis, a mea.Visăm cu ochii pe pereţi lucruri pe care ni le dorim, iar când viaţa ia o anumită cotitură si te conduce spre acel lucru, te bucuri foarte puţin de el şi nu îl mai priveşti cu acelaşi sentiment de apreciere.

Cine spunea că nu există fericire, s-a înşelat amarnic. Ea există din plin. Suntem noi niste fiare flămânde, niciodată pe deplin satisfăcute, nimfomani ai sufletului. Sau poate doar eu sunt aşa.