RSS Feed

Tag Archives: bucuresti

Bucharest Summer Rain

Posted on

Azi am respirat printre picăturile de ploaie, iar ploaia a respirat prin mine. Asta este desigur, o sinteză scurtă, la obiect, şi nu în ultimul rând poetică despre simbolistica acestei zile. Aşa cum ne place uneori să spunem despre România că este pământ latin, eminescian şi evident, democratic- ignorând anumite aspecte nefaste. Prin urmare, am zis şi eu că ar fi frumos să vorbesc despre ploaia torenţială din Bucureşti de astăzi, într-un anume fel, ignorând anumite detalii ridicole, omniprezente în acest spaţiu.

Ploaia în general curăţă, limpezeşte şi udă tot în jurul ei.
Încă dinaintea ploii, mi-am simţit mintea mai limpede când am început să contemplez la faptul că odată cu venirea cocălarilor în Vamă de 1 mai, a venit şi luna testelor, referatelor, xerox-ului, parţialelor şi examenelor. Mintea mea e limpede, clară, conştiinţa îmi dictează seriozitate, deci lucrurile ar trebui să decurgă conform standardelor pe care mi le impun. Citesc ultima parte şi mă adresez sinelui: Eşti sigurăăă?, cam cu acelaşi ton pe care îl folosea Virgil Ianţu în perioada „Vrei să fii miliardar?”

Apoi, împreună cu Andra, am rămas captive în Cişmigiu, sub un copac pe post de umbrelă. Când s-a mai potolit, am decis să ieşim din parc, însă torentul a început din nou. Am încetat chiar şi să mai fredonăm melodia de la Cargo, în ideea că mereu când îţi doreşti un lucru, are efect opus.
N-a mers. Aşa că ne-am pus gecile de piele în cap şi am alergat, cu mine în balerini, prin bălţi şi pe sub streşini. Inutil, ploaia a pătruns prin textilă şi ne-a udat. Coafura nu a mai rezistat. Andrele s-au enervat, au înjurat, apoi au cântat. Situaţia nu a mai devenit atât de amuzantă când, după încetarea ploii, un autobuz ne-a stropit la semafor atât de brutal precum Sarrah Jessica Parker în Sex and the City.

Din balerinii mei ieşeau apă. Am început să îmi pun problema dacă să mă descalţ de ei şi să merg desculţă, însă jegul de pe asfalt m-a convins să nu. Între timp, cealaltă Andra ajunsese în stadiul în care nu îi mai păsa de bălţi, oricum era udă până-n rădăcini, aşa că traversa suav bălţile ce îi acopereau tenişii în totalitate, lărgind larg mâinile şi autoproclamându-se Iisus care merge pe apă.

După ce am mai „ridicat” de pe drum vreo trei Crai, am mers în Club A unde s-a produs uscarea: uscarea gâtului, a hainelor etc.

Ca o concluzie, ploaia mai produce şi mult haos. Dacă ai companie, se produc şi situaţii amuzante şi bine de ţinut minte.
De ce am scris toate astea aici?
Pentru că i-am spus Andrei, în timp ce înotam prin Capitală, că ziua de 2 mai trebuie marcată în calendar, iar peste un an, când vom fi şi mai şmecheri de atât şi vom sta cu umbreluţa la soare, ne vom aminti de întregul maraton acvatic.

PS:  D-na Munteanu, mulţumesc pentru aprecierea pe care o aveţi despre felul în care scriu şi pentru faptul că îmi citiţi blogul. Micul geniu ce vă aparţine, adică fiica dv-stra şi buna mea prietenă Andra m-a informat de situaţie. Ţin să vă zic Săru-mâna! Şi sunteţi oricând binevenită pe mica mea proprietate virtuală, adică acest blog. 🙂

Dilema controlorilor

Uneori mă întreb dacă există vreo şcoală care te face controlor de bilete, sau câteva cursuri la care ai asistat înainte să intri prin mijloacele de transport şi să te apuci să scoţi bani de la oameni. Îmi pun această întrebare tocmai din cauză că toţi par să semene între ei: acelaşi ton, aceeaşi expresie facială, aceleaşi replici, acelaşi sictir. Sau se merge pe premiza: „Bă, tu eşti mai nesimţit aşa de felul tău şi avid după bani, ar trebui să te faci controlor. Vino la noi! ” ?

Când eram mai mică îmi plăcea să dau de controlori. Uneori nu îmi luam intenţionat bilet. Mă provocam să ies din situaţia respectivă fără să plătesc amenda, mai făceam şi un mişto crunt de controlor…ce mai, chiar îmi plăcea!
Situaţia s-a schimbat când am mai crescut şi a început să mi se mai aglomereze agenda, prin urmare- timpul era sfânt, nu era loc de stat la taclale cu controlorii, propria destinaţie mă aştepta. Plus că am început să am accese de cetăţean corect.

Azi nu am mai fost corectă. Îmi expirase de ieri cardul ratb şi trebuia reîncărcat, banii s-au dus pe cu totul alte lucruri ( când se termină, se termină sau se strică toate deodată! ) plus medicamente, căci răceala achiziţionată pe la începutul lunii martie a revenit în forţă.
Mă urc în tramvai pentru 3 staţii. Care bilet? Aveam mâinile ocupate cu chestii cumpărate, am început să strănut, a început să plouă. Cu Dumnezeu înainte!

Înaintea mea n-a apărut Dumnezeu, ci doi controlori. Un el şi o ea. Tenul uşor spre ceva mai mult închis la culoare, ochii gălbui de la atâta fumat, voci răguşite şi ameninţătoare, cercei groşi şi groteşti de aur, aproape puteam să le vizualizez uscăţimea limbii de la atâta sete de bani.

Nu aveam nici un act la mine. Şi asta au putut să observe şi ei în momentul în care mi-am deschis geanta de dimensiuni reduse ca să imi iau serveţelele igienice. Cu un tupeu superb mi-au cerut să deschid buzunarul lateral, căci erau siguri că acolo aveam buletinul. Le-am spus că nu sunt obligată să fac acest lucru iar ei nu au nici un drept asupra mea. Câţiva oameni din tramvai au început să îmi ia şi apărarea.

Urma staţia la care trebuia să cobor. Le-am spus din nou că nu am bani să platesc amenda şi nici vreun act asupra mea. Nu au decât să coboare jos cu mine şi să le dau adresa de acasă. Femeia s-a pus în faţa uşilor, cu braţele deschise larg de parcă ar fi jucat „Ţară, ţară vrem ostaşi!” şi nu mă lăsa să trec.

Ea: Nu cobori nicăieri domnişoară, îmi arăţi buletinul.
Eu: V-am explicat că nu îl am, eu voi coborî aici, puteţi veni cu mine şi vă voi da adresa.
Ea: Nu, nu. Rămânem aici în tramvai până plătiţi.
Eu: Păi parcă nu aveam voie să stau în tramvai fără bilet. Îmi pare rău, vreau să fiu corectă şi o să cobor aici.

Şi m-am îndreptat spre celelalte uşi în paşi repezi şi am coborât. Am mers fără să mă uit înapoi. Nu au mai coborât după mine. 1-0 pour moi.

Ce înţelegem din astfel de situaţii:

  • tensiunea la care te supun controlorii nu e departe de cea în care un hoţ te bagă la colţ în miez de noapte, ameninţându-te. (pentru controlori amenzile=ciubuc)
  • orice controlor va avea impresia că tonul tău nu este unul potrivit, şi va folosi acest lucru ca scuză pentru grosolănia lor.
  • nu au nici un drept asupra ta (să te caute în geantă, buzunare etc) sau să te bruscheze în vreun fel.
  • se zice că femeile sunt a dracu- vorba asta e mai mult decât  valabilă în cazul controloriţelor.

Tschüss !

Mi-am pierdut cheile de la blog, dar le-am găsit

Alerg dupa metrou, alerg după profi, alerg după note. Sar peste bălţi, sar peste gropi, sar peste restanţe. Durere de apendice, durere de cap, durere în cur.

Pe cât de nostalgic am început fraza de mai sus, pe atât de brutal am încheiat-o. Cu câtă ambiţie şi determinare mă înzestrasem înainte de începerea facultăţii, cu atât de mult sictir aproape termin acest semestru.

Am văzut că mi-a apărut de foarte multe ori sintagma „andra s chapter” la motorul de căutare. Lumea vrea să ştie ce mai fac. De când am blogul,  nu de puţine ori m-am trezit întrebată:

-Hey, ce mai faci? Am vazut că n-ai mai scris pe blog.

Acum înţeleg de ce unii oameni nu mai simt nevoia să mă mai sune la fel de des, deşi ne leagă o prietenie de câţiva ani. Îşi creează impresia că viaţa mea e expusă în totalitate aici.

Fals. Căci (ca să menţinem ritmul), pe cât de lungă a fost absenţa mea pe acest blog, pe atât de agitată a fost viaţa mea în ultima perioadă.

Am fost acasă. Prima mea călatorie cu trenul pe timp de iarnă. Mă simţeam ca un fel de Anna Karenina. Nu tânjeam dupa amantul meu, Vronsky, ci după oraşul meu natal, Iaşi. Aproape am plâns când am văzut inscripţia „IASI” în Gara de Nord. Frumos în primele zile, mâncărică, somnic, revăzut oameni dragi, după care, la scurt timp după venirea moşului, pac, mă vizitează o depresie. Am citit, am mâncat, am plâns, m-am uitat la „In derivă” pe Hbo. Apoi mi-a trecut.

Am făcut o scurtă evaluare a anului ce a trecut şi am zâmbit mulţumită. Mi-am propus noi lucruri de îndeplinit pe 2011 iar lista o păstrez undeva la vedere.

Reîntoarcerea în Bucureşti m-a trezit şi mai tare la realitate şi m-a scos din orice stadiu de depresie, oferindu-mi în schimb oboseală şi o continuuă alertă. Mulţi nervi la facultate, mulţi nervi cu anumite persoane…nici nu mai încerc să intru în detalii, deşi interesante, că dacă mă trezesc că îmi citeşte vreun zeu de la fjsc blogul şi intru iar în belele? Poţi să îmi spui „maestre” la capitolul „belea”. Acum, înainte de examen, nu ar fi indicat.

Şi iată cum tânăra pseudo-jurnalistă învaţă despre autocenzurare…

Aş avea mai multe de zis, dar îmi e teamă că se vor aduna prea multe idei diferite una de cealaltă, la un loc. O consecinţă a faptului că scriu pe aici din ce în ce mai rar. De multe ori mă gândeam să renunţ la blog, nu mai scriu cu acelaşi entuziasm, nu mai simt aceeaşi nevoie să îmi exprim elucubraţiile pe aici (asta ca să nu creadă duşmanii ca a rămas Andra fără inspiraţie) dar cu toate astea, ceva mă leagă de bucăţica asta de spaţiu.

Închei aici pledoaria, sting lumina, aprind ţigara şi mă pregătesc plină de înflăcărare de sesiunea ce urmează. Sper să revin cât de curând pe aici!

La mulţi ani România, la mulţi ani Bucureşti!

Cât diferă ziua noastră naţională, comparativ cu 4th of July! Americanii parcă îşi sărbătoresc cu toţii propria mamă, aşa mult suflet pun in manifestul în sine. Noi tot ce facem e să ne oprim puţin din înjurat sistemul că se dau mici, sarmale şi muzică gratis. Adică tot ca un fel de mamă şi la noi, genul ăla căreia îi vorbim frumos şi îi spunem că o iubim doar la ziua salarului.

Mi-am petrecut 1 decembrie în cel mai clasic stil românesc: cu portofelul gol, cu lipsă de chef, cu multe înjurături (e tristă senzaţia când oftezi adânc, te trânteşti în pat, aştepti să te învăluie ceva moale şi termini prin a da cu capul de perete, şi nu de pernă), plus nervi si sictir pe majoritatea persoanelor si obiectelor.

Afară e urât şi frig. Bucureştiul arată ca o mocirlă. În Iaşi ninge. Pe blogul meu ninge. De ce ninge pe blogul meu? Nici măcar nu mi-am activat opţiunea cu ninsoare. Sau face parte din tema blogului? La naiba cu WordPress! La naiba cu tot!  Mă enervează şi blogul. Mă opresc aici.

 

Îmbătrânesc, deci evoluez.

Priveam azi pe fereastră şi urmăream atentă o copilă de vreo zece ani, cu o sacoşă destul de grea într-o mână, şi nu am avut cum să nu îmi aduc aminte de perioada când eram exact ca ea.Carrefour nu exista, aşa că de obicei sâmbăta eram trimisă cu listuţa de cumpărături la magazinul din colţ.Cele mai ciudate gânduri şi planuri de viitor îmi veneau în drumul spre casă, printre blocuri (da, aveam planuri de viitor la vârsta aia). Probabil că dacă as fi fost copil înainte de 89, în timpul pe care l-aş fi alocat aprovizionării de alimente, aş fi avut atât de multe lucruri la care să mă gândesc, încât acum aş fi fost deja un geniu.

Până pe la 7 ani eram doctoriţă, aşa era trendul, nu ca la generaţia de azi care vor să se facă astronauţi.După ce cânt la o serbare, învăţătoarea îi recomandă mamei să mă ducă la concursuri de muzică pentru copii.Un an a ţinut chestia asta.La 8 ani citesc „Singur pe lume” şi după primele trei capitole mă hotărăsc că vreau să devin scriitoare.Iau un caiet dictando care avea un câine desenat pe copertă şi îmi încep romanul:Lumea câinilor.Continui până în clasa a-4-a să descopăr pasiunea pentru scris, mă înscriu la un cerc literar, iau şi un premiu la un concurs pentru cea mai bună compunere, mai fac pe-a oratorul la serbări fără să mă bâlbâi, joc în câteva scenete, producând astfel mult orgasm părinţilor şi motive de laudă pe la ei prin cercuri.Tot în perioada asta încep să scriu un jurnal pe care bastarzii mi-l citesc pe ascuns.
Pe la 10 ani, mama îmi suflă în ureche ideea că atunci când o să cresc mare să mă fac jurnalist.Ideea îmi place.Când sunt singură, îmi aranjez păpuşile pe post de spectatori şi îmi exersez propria emisiune, inspirându-mă din titlurile de prin Tvmania.Pe stradă spun tare şi răspicat ce mă deranjează, pun întrebări ciudate adulţilor, devin un Gică- contra, dar şi nepoliticoasă pentru mulţi.

În clasa a-5-a intru la un liceu elitist la care mama îşi dorea să ajung chiar înainte de a îl cunoaşte pe tata.Doamna învăţătoare e înlocuită de profesori de diferite tipologii.Sunt fascinată de caracterul fiecăruia astfel încât încep să îi imit în timpl liber.Momentul crucial în care Andra devine un fel de clovn.Dar cât îi place! Avea să se intample asta şi în timpul liceului.

În clasa a-6-a scrie o scenetă în care îi atribuie fiecărui coleg câte un rol.După ore îşi încearcă talentul regizoral, însă se termină totul în clipa când pălmuieşte un coleg care se maimuţărea, în loc să recite.Renunţă.Se întoarce spre scris.Descoperă Lord of the Rings şi Harry Potter şi e fascinată de poveştile care au şi o latură mai Sf.Zice că poate să facă şi ea asta, aşa că timp de doi ani de zile îşi face planul cărţii, ca mai apoi, în clasa a-8-a să înceapă să o scrie la calculator, calculatorul să se strice şi să îşi piardă materialul.Dezamăgită, renunţă.O tentează să dea la actorie, însă doar cu gândul.Rămâne la acelaşi liceu preaslăvit-Colegiul Costache Negruzzi.
La începutul liceului devine puţin emo şi singuratică.Îşi petrece mult timp ascultând muzică şi constată că i se conturează multe imagini pe fundalul diferitelor melodii.O atrage regia.
Începe să citească foarte mult şi să scrie din ce în ce mai puţin.Până în clasa a-11-a când îşi face blog.Ăsta adică.Pe măsură ce scrie şi devine mai informată, începe să creadă cu tărie ca va urma jurnalismul.

În clasa a-12-a ia lecţii online despre scenaristică şi scrie primul scenariu de lung metraj pentru Hbo. Nu câştigă nimic, doar experienţă şi absenţe la şcoală.E ferm hotărâtă că va da la jurnalism, iar apoi la regie şi film.Zice că lasă Iaşiul pentru Bucureşti, în ideea unor mai mari provocări în domeniu

Am sărit multe etape minore, cum ar fi aceea când mă credeam compozitoare şi compuneam melodii pentru vară-mea care voia să îşi facă formaţie.Asta în epoca lolitelor de la Andre.Sau pe aia când voiam să fiu creator de modă şi îmi denumeam colecţia Andra’s Secret (scuze, Victoria, că te-am plagiat, dar aveam şi eu secretul meu).

Mă întreb acum dacă într adevăr am ajuns la acea maturitate în care să îmi conştientizez adevăratele aptitudini şi capacitatea de a lua alegerile potrivite pentru viitor.

Faptele şi pasiunile mele ar trebui să arate că ştiu ce vreau.Şi sunt absolut convinsă că, în ciuda faptului că auzim la tot pasul că la vârsta asta suntem confunzi, toţi tinerii ştiu într-un fel sau altul ce le face plăcere să facă.Dar cum în România dobândirea unui loc de muncă şi al unui trai ceva mai mult decât decent în domeniul care îţi place e un fapt demn de Guiness Book, de multe ori suntem nevoiţi să ne gândim de două ori.

Ceea ce tocmai am făcut.

O săptămână, şapte zile,o sută şaizeci şi opt de ore…

…că tot e la modă să exprimi scurgerea timpului cât mai detaliat, mai ales pe acolo prin Rahova la băieţii şmecheri cu relaţii în Tg Ocna.

După o sută şaizeci şi opt de ore petrecute în Bucureşti văd lucrurile la un cu totul alt nivel, comparativ cu cele două zile petrecute în capitală în luna iulie, când am venit să dau admiterea la fjsc.Totul este mult mai mare (şi aici nu mă refer la Casa Poporului sau sufletul cetăţenilor urbei):nesimţirea, grosolănia, prostia.

Oh, cocalari ieşeni, cât îmi lipsiţi…Unde sunt momentele când îmi făceaţi serenade în mijlocul străzii, când îmi spuneaţi că sunt frumoasă şi îmi cereaţi numărul cu o insistenţă politicoasă, totuşi?Unde sunt glorioasele clipe când în încercările voastre nereuşite de abordare foloseaţi apelativul „domnişoară” iar apoi scuipaţi suav coaja de sămânţă pe trotuar?

Aici lucrurile stau ceva mai diferit. Colegii voştri de la alt trust, adică din capitală, acel loc care se presupune că se apropie ceva mai bine de moravurile europene şi mentalitatea occidentală, îmi oferă cu totul altceva.”Domnişoară” e înlocuit cu „„, iar serenadele- cu detalii ţipate în plină stradă despre ce mi-ar face, în ce poziţie şi cu ce intensitate.

Revenind la lucruri mai puţin hedoniste, am găsit stimulentul perfect în caz de voi dori vreodată să îmi smulg inima din piept, să o ţin câteva clipe în palmă şi să o privesc, cu un rânjet sadic, ca în filmele sf, cum încă se mai zbate şi face balonaşe de sânge.

Cum?Simplu.Intrând într-o dispută cu un pensionar bucureştean.

Nu, nu e aceeaşi chestie care zici tu că ai întâlnit-o de atâtea ori în autobuz.La paranoia tipică vârstei a 4 a i se mai adaugă şi binecunoscutul tupeu bucureştean (care nu, nu e un mit) şi obţii un amestec omogen de sentimente si trăiri care ar putea cu uşurinţă să echivaleze cu invenţia lui Nobel, dinamita.

Intru într-un magazin şi aştept la rând să o întreb pe vânzătoare dacă au un anumit produs la ei în stoc.Singurul client era o femeie (mai trebuie să mai dau vreun indiciu cu privire la vârsta ei?) care punea foarte multe întrebări în legătură cu produsul care o interesa.Expresia vânzătoarei îmi dădea de înţeles că răspundea la întrebările femeii mai bine de 10 minute.Se lasă linişte.Pensionara continuă să îşi analizeze produsul, fără să mai pună întrebări.Îmi permit să mă uit spre vânzătoare şi să îi pun o întrebare.

Pensionara:Dom-ni-soa-ră, sunteţi ne-po-li-ti-coa-să, doamna se ocupa de mi-ne acum.

Eu(neobişnuit de calmă):Mă scuzaţi, dar nu am întrerupt pe nimeni, am aşteptat mai întâi să terminaţi.

În continuare o ignor şi analizez produsul care mă interesa.Cred că am stat vreo două minute în magazin-120 de secunde, timp în care pensionara îşi renega produsul şi începea să vorbească despre mine, ca şi cum nu aş fi fost prezentă.Sintagme precum „proastă creştere” şi „tineretul din ziua de azi” erau nelipsite.Eu-pe pacea mea, dar femeia continua să aibă mâncărimi pe limbă.

Când mă întorc înspre ieşire, mă priveşte cu două bucăţi de ochi senili si imi zice:

P:Nu se poate aşa ceva…măcar dacă ziceai „Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup…”

Eu:Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup şi să vă spun că mă poluati fonic şi mă plictisiţi.O zi bună.

Şi am plecat.În urma mea,prin termopanul uşii de la magazin, nu am mai zărit decât o gură căscată ce susţinea înăuntru o proteză dentară.

Mi-am făcut mulţi nervi în cele şapte zile-o sută şaizeci şi opt de ore bucureştene:vremea, distanţa, oamenii, aglomeraţia, oamenii.

Nu sunt capabilă nici măcar să exprim câteva enunţuri constructive despre începutul facultăţii, poate pentru că singurul lucru interesant pe care l-am trăit până acum la fjsc a fost aroganţa şi egocentrismul unor profesori.Dragii de ei.

Noţiunile introductive prezentate până acum foarte puţin mă stimulează.Aştept să trecem la lucruri mai serioase.Oamenii…încă nu îi cunosc atât de bine, însă sper să nu îmi dezamăgească aşteptările.Per ansamblu e ok.

La primul curs de PAO domnul George Hari Popescu ne-a băgat-o pe aia cu hârtia igienică.Nici nu dădusem admiterea şi eu îi cunoşteam metoda, dar am tăcut şi am făcut pe-a neştiutoarea.

P.S: Pe sistemul Mircea Badea „Ce facem cu proştii care ne enervează-le scriem numărul pe blog” o să îmi permit şi eu să tastez câteva cifre.Cifrele sunt următoarele:0743613521.

Îmi dă beep-uri lungi încontinuu şi nu prea vorbeşte dacă răspund.Mi-a trimis un singur mesaj:”scuze dacă team deranjat”, iar apoi a continuat să mă beepuie.O să îi zic gigel, cu g mic, că oricum e prea prost şi nu ştie cum se scrie corect.(nu trag concluzii pripite, asa reiese din sms lui).Aşa că dacă sunteţi nervoşi şi vreţi să înjuraţi pe cineva dar nu aveţi pe cine, sunaţi-l pe gigel.

Stabilitate

Posted on

Abia acum am parte de ea.În sensul că că sunt studentă, cu acte aproape în regulă, dar mai ales, la facultatea la care mi-am dorit:FJSC.

Decizia de a pleca la Bucureşti se întâmpla undeva prin luna octombrie, când un val de nesiguranţe cu privire la facultate şi viitorul meu m-a cuprins.Ideea de a pleca în necunoscut, în mod bizar, m-a mai înseninat.

După zece luni de zile, în care am scris doar vreo 5 texte pe forum şi niciunul nu era perfect, după un dex de cca 1 kilogram parcurs, după multe drumuri obositoare Iaşi-Bucureşti, Bucureşti-Iaşi, după n depresii şi nesiguranţe, am intrat!Am fost cea cu numărul 20 admisă la buget.Aseară îmi era frică să adorm de teamă ca totul să nu fie un vis.Acum sună foarte poetic, dar jur, că e adevărat.De obicei asta se întâmplă când anumite lucruri îţi depăşesc chiar şi cele mai mari aşteptări.

Aşa că azi m-am dus la Universitatea Al.I.Cuza să îmi retrag dosarul.Mă priveau toţi cu suspiciune.Nu-i nimic, am făcut pe altcineva fericit, care va putea ocupa locul meu liber.Mi-am luat diploma în original, iar la noapte, plec din nou spre Bucureşti.Alt drum obositor pe tren, dar măcar va fi lipsit de agonie, şi cu ceva mai mult extaz, comparativ cu celelalte dăţi.

Acum când mă uit la rama în care în loc de poză am pus un bileţel cu mesajul „Voi intra la FJSC!” zâmbesc, răsuflu uşurată şi am parte de acelaşi sentiment ca atunci când termin de citit o carte bună, dar incredibil de groasă.