RSS Feed

Monthly Archives: Februarie 2009

Eu nu mai pot cu mormonii astia.

Sunt sigura ca ii stii sau cel putin o data te-ai trezit oprit pe strada sau cu ei batandu-ti la usa.De obicei imi apar in cale sub forma  a doua femei trecute de 45 de ani,cu batic pe cap,fuste lungi,ochelari,voce calda ungatoare la suflet,care cu siguranta iti vor oferi un pliant frumos colorat in timp ce vor dori sa „Iti vorbim despre importanta lui Isus in viata noastra”.

Deja ma impiedic prea des de ei si bunatatea lor libidinoasa dusa la extrem.Poti sa le trantesti usa in nas sau sa le vorbesti pe un ton nu prea dragut,ca ei vor continua sa afiseze acelasi zambet intelegator.Tot pe aici se incadreaza si Martorii lui Iehova,care sincer is tot un echivalent al mormonilor,doar ca is gasiti intr-o „cantitate” mai mare pe la noi.

Faceam prin scoala generala la un moment dat pregatire cu un tip care era martor a lui Iehova.Intreaga lui familie se ascundea sub masca unei politeti iesita din comun tocmai pentru a te familiariza cu dogmele lor si sa te convinga treptat ca religia ta nu e deloc corecta.In fond asta e si scopul lor:sa stranga cat mai multi adepti.Intotdeauna purta tricouri cu tot felul de mesaje inscriptionate gen „We all love Jesus” iar cand se intampla ca el sa mai intarzie putin,mama lui avea grija sa imi ofere Biblia lor ca sa o citesc,in caz de ma plictiseam.Nu aveau televizor [desi culmea,aveau net] si nici icoane prin casa.Peretii caselor lor abundau in calendare dintr-alea colorate iar la fiecare luna din an,era scris cate un citat din Biblie sau tot felul de mesaje propovaduitoare a raspandirii binelui pe Pamant si de cat de frumoasa este viata,in genul slide-urilor alea „Schimbarea ce o doresti vietii tale,incepe acum!”.La un moment dat,nevasta-sa mi-a zis pe fata: „Nu crede in Sfinti,nu crede in icoane,sau in moastele alea a lu’ Parascheva de se duce toata lumea la ele.Tu trebuie sa crezi doar in Isus”.

Pe mine nu ma deranjeaza faptul ca unele persoane au o cu totul alta religie decat a mea sau ca fac parte din nu stiu ce secta.Fiecare e liber sa isi aleaga credinta.Insa ma irita extraordinar de mult meschinatatea asta a lor frumos inramata cu vorbe dulci si urari de bine,care in fond au toate acelasi scop perfid.

Aa..si un episod din Southpark absolut magnific cu si despre mormoni aici.

Anunțuri

“Poveste la scara C”

Tocmai am vazut un scurt metraj destul de dragut,in regia lui Cristian Nemescu.De altfel,nici nu e greu sa iti dai seama de asta,avand in vedere elementele comune pe care le are cu „Marilena de la P7”.

Draga bloguleţ,

Nu pot sa cred cat te-am neglijat in ultima perioada.Probabil ca daca mi-ar fi cunoscut mama parola,ar fi scris un post special in genu „Continua sa scrii pe acest blog pentru ca mai tarziu vei regreta ca nu ai asternut pe hartie ceea ce gandesti la aceasta varsta”. Nu ca nu ar fi facut inainte ceva in genu,doar ca pe vremea aia termenul de blog imi era total necunoscut iar eu inca desenam floricele in colturile filelor ale propriului jurnal.Am avut timp de vreo 7 ani jurnal personal.Si de fiecare data cand uitam sa mai scriu o perioada mai lunga de timp,mama,asemenea unui cititor fidel al unei reviste care brusc nu mai este multumit de continutul acesteia si trimite o scrisoare plina de observatii la adresa redactiei,avea grija sa isi lase amprenta asupra uneia din pagini,cu fraza mai sus mentionata.Bine macar ca o facea in perioada 10-11 ani,si nu mai tarziu.
Acum,Doamna Mama s-a familiarizat si cu notiunea de blog.Si ma mai trezesc din cand in cand ca vrea sa ma citeasca.Patetic.

Oricum draga blog,stiu ca aceasta perioada a mea de repaus a fost ca o gura de aer proaspat ca si cum cineva ti-ar fi dat continuu,fara oprire,Refresh.Probabil ti-as fi umplut memoria cu tot felu de lamentari launtrice de-ale mele,cu crize pre-18 ani,din care parca am facut un adevarat laitmotiv al acestui blog,de ce-uri retorice and so on.

Promit ca voi fi mai bland cu tine,din acest punct de vedere.

Pentru ca azi imi permit.

Urasc cand Mama Natura se afla intr-o perioada de profunda excitatie.Urasc cand totul e umed.Adica imi inchipui ca Ea se simte bine,dar eu ma simt ca un r.. exact!

De obicei se intampla prin octombrie-noiembrie/februarie-martie.Ce zi e azi? 9 februarie…That’s right.Stiu ca a fost azi o zi in care asfaltul trotuarelor nu mi-a zambit deloc,cu un cer de-a dreptul inourat,insa deasupra capului meu am avut in permanenta,in special in drum spre casa,cateva raze stralucitoare ale unui mare L,invaluindu-ma in caldura sa,luminandu-mi fata si punand-o in valoare conform standardelor literei L.

Am avut un par care statea in toate partile din cauza umezelii,am umblat cu o umbrela fara maner de plastic,am calcat prin toate baltile constatand in timpul acesta prezenta unei gaurici in una din cizme,mi-a intors vantul umbrela pe partea cealalta,am pierdut un tramvai fix cand voiam sa apas pe butonul de la usa de deschidere,mi-am luat bilet si nu a venit nici un controlor (asta se pune?),era sa imi intre un arc de la umbrela fix in ochi cand voiam sa o inchid,am fost stropita de o masina intr-un stil barbar,cum numai in filmele americane vezi. (doar ca spre deosebire de cadrul de acolo,eu nu ma aflam nici in New York si nu purtam nici rochita).

Deci azi a fost o zi in care mi-am permis sa fiu Lu-ză-ră.

~*~

Si ca sa raspund si la leapsa de la Georgiana: Daca as fi nevoita sa aleg o singura melodie pe care as putea sa o ascult toata viata,care ar fi ea?

E destul de complicat.Am perioade cand ascult in disperare 2-3 melodii,ca apoi sa nu ma mai uit cu lunile la ele.Si tot asa.Dar ca sa raspund la intrebare,am sa ma rezum la ultimul song obsession serios pe care l-am avut si m-a indus in stari ciudate.

Si ca sa-i multumesc domnişoarei ca a stat cu mine in statie pana a venit tramvaiul,o sa ii pasez ei leapsa in continuare.A..si lui Rommie,ca tot zicea ea ca e imposibila treaba cu alesul unei singure melodii.:D

O carte,un citat.

Am moştenit un fel de incapacitate de a da totul din noi. E ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi dat arc şi săgeţi, dar ne-ar fi privat de puterea de a încorda arcul şi a azvârli săgeţile.

(Fara Ideal-Henryk Sienkiewicz)

Am mai zis ca îi ador?

472539811_c517024eae_o3images1

e61a25c0c05748a5797614411d3840782Note to self:

Cand iti va mai spune cineva ca a vazut acel-ceva-la-care-tu-de-ceva-vreme- visezi-dar-bugetul-pe-care-momentan-il-detii-nu-iti-cumpara-nimic-mai- mult-decat-vise la un pret de nimic,pe care nici tu nu il crezi,nu te entuziasma prea tare,pentru ca odata ajunsa la fata locului vei ramane si mai dezamagita decat inainte,la vederea produsului.

E clar.Kitschul,dezamageste.

Microfonul.

eliad-microfon

Ai observat ideea de microfon cata notorietate si       afirmare sociala implica in randul oamenilor mai ales atunci cand li se impinge brusc spre dantura un microfon,in plina strada,de catre un reporter?

Te simti obligat parca de circumstante sa impui o anumita eleganta,atat in exprimare cat si in felul cum clipesti,pentru ca,bien sur,te va vedea cel mai probabil intregul detasament de la scara vecina.

Asta ca apropo la ce am citit aici si la faptu ca m-a dus usor cu gandul la arhicunoscutul expert in extorsiuni. 🙂

~*~

Deci, (fara deci) despre microfon.Imi plac microfoanele.In special cele retro,alaturate in contextul unor buze pline,rujate strident,usor vulgare.Imi plac artistii care canta live iar in timpul asta manuiesc intr-un sictir elegant microfonul,iar cu mana dreapta tigara.Imi plac schemele facute cu suportul de la microfon in timpul concertelor.Emana stil,asta bineinteles daca si solistul il detine.

Ideea de  a vorbi la microfon mi se parea foarte fascinanta cand eram mica.Pacat ca nu stiam sa il utilizez.Aveam vreo 7 ani si mama ma lua de la scoala si mergeam cu ea la tot felul de spectacole unde aratam cam ca o lolita autohtona,cu port popular si rujul rosu a lui mama,cu care ma dadea repede inainte sa ies de dupa cortina si ma facea sa arat ca o tarfulita.Ulterior,rujul avea sa fie inexistent si asta pentru ca atunci cand cantam la microfon,imi tineam buzele lipite de el.Mozoleala totala.

Tin minte ca aveam o melodie care nu avea negativ,si cand aparusem pe scena,in sala lumea era agitata.Era in jur de ora 2 .Probabil erau tot felu de elevi veniti sa asiste la spectacol cu scuza de a nu sta la ora,si acum nu mai stiau cum sa scape mai repede si sa ajunga acasa [de unde stiu?Well..s-a mentinut spiritu respectiv si pana la generatiile urmatoare].Am stat cca 30 de secunde pe scena singura,cu microfonu in mana,uitandu-ma la sala,pentru ca asteptam sa mi se faca linistea cuvenita pentru  a putea canta.Era o tanti care incepea sa imi faca semne gen „Cantaa!Incepe!Zi cevaa”. Eu nimic.Ma intreb…oare asteptam ca sala sa inceteze cu susotelile fiindca nu intelegeam tehnologia microfonului si credeam ca nu o sa fiu auzita sau fiindca ceream un anumit respect? heey b-)

Apoi pe la 9 ani eram cu ai mei in Piata Unirii la un concert.Se organizase nu stiu ce tombola la care participase multi ieseni.Era o urna imensa pe scena,plina de taloane.Ghici cine a fost ales din multime sa fie bagat in urna,sa extraga 2 taloane?Exact.Dar m-a dezamagit Buzdugan.Credeam ca imi va oferi si mie o Africana ceva,avand in vedere faptul ca m-a intrebat la mirificul microfon si ce dulciuri prefer. 😦

Pana aici a fost partea draguta cu microfoanele.Dupa aia au inceput sa ma enerveze.Erau majoritatea in genu „reporteru intreaba,publicu raspunde”.Cel mai jenant a fost in prima zi de liceu,care nu a mai devenit „prima zi de liceu” din cauza unei greve.Ma uitam la panoul la care era afisat orarul si ma trezesc brusc cu un microfon izbit spre cavitatea bucala cu tot felul de intrebari.Apoi,de parca nu era de-ajuns,a mai facut si putina regie cu mine.M-a pus sa ma uit nu stiu cum,ca ei sa filmeze spre nu stiu ce cadru,sa tin buchetul de flori nu stiu cum,ca ei sa ia nu stiu ce prim plan.

Jenibil.