RSS Feed

Monthly Archives: Mai 2011

„Unitate în diversitate”- Ziua Europei 2011

Posted on

Nu mai sărbătorisem niciodată în mod oficial ziua comemorativă a fabulosului nostru continent, respectiv momentul în care s-au pus bazele constituirii Uniunii Europene.Drept urmare, am participat alături de câţiva colegi din cadrul FJSC la evenimentul în sine, unde am avut ocazia să asistăm la o serie de manifestaţii artistice şi în acelaşi timp să  explorăm mai bine tehnicile jurnalistice. A fost totodată o experienţă ambivalentă-asişti la evenimentul în sine şi te bucuri de el, şi în acelaşi timp, încerci să fii suficient de concentrat încât să prinzi detaliile semnificative, pentru a le putea transmite mai departe către cei ce nu s-au aflat la faţa locului.

Recunosc, mă aşteptam să fie o atmosferă mult mai sobră şi plină de riguriozitate. Însă întregul manifest a stat mai degrabă sub semnul jovialului, artisticului şi apropierii dintre oameni (în fond, deviza UE este Unitate în diversitate).

Matei Stoicovici, profesorul coordonator al facultăţii, ne-a propus să cuprindem momentele esenţiale (şi nu numai) ce au avut loc în  Băneasa Shopping City, sub forma unui blog colectiv, unde s-au postat toate articolele şi ştirile realizate. Ceea ce mi se pare ok, va avea atât caracter informativ, cât şi simbolic- un fel de semn de carte al experienţei în sine.

Ca la orice eveniment, intervine şi neprevăzutul. Astfel încât, cei de la care a trebuit să obţin un interviu până la urmă au fost membrii formaţiei Klasikvm, nume sugestiv de altfel, în privinţa genul muzical abordat. Probabil cel mai interesant a fost momentul în care mi-am dat seama că persoana pe care o intervievam avea emoţii mai mari chiar şi decât mine, care eram stresată de o mulţime de gânduri: dacă nu va vrea să îmi răspundă la toate întrebările, dacă nu va inregistra reportofonul and so on.

Dar îmi place să cred că a ieşit totul ok,  şi cu tot statutul nostru de „novice într-ale domeniului” am făcut o treabă destul de profesionistă.

Primul meu interviu

Posted on

A fost o treabă destul de simplă. Misia mea era să intervievez, pe o anumită tematică, un individ pe care să nu îl cunosc personal. Abordarea persoanei a fost destul de spontană. Într-o duminică în care am mers la teatru la piesa Cântăreaţa cheală de Eugen Ionesco, s-a aprins beculeţul sclipitor şi m-am dus la finalul piesei către unul din tinerii actori pentru a mă prezenta şi a vorbi despre intenţia mea.
Scriu asta aici pentru că am fost plăcut impresionată de gândirea lui şi felul cum a ales să îmi răspundă la întrebări.

LE: Mâine la Băneasa Shopping City vor avea loc diferite evenimente şi expoziţii, prilej prin care se va sărbători Ziua Europei, cu o mică întârziere, ce-i drept. Suntem un grup mic de oameni din cadrul facultăţii de jurnalism ce se vor perinda în locaţia cu pricina, la invitaţia organizatorilor evenimentului. Vom scrie ştiri la faţa locului şi vom alerga să prindem un interviu. Misiunea mea este să îi intervievez pe cei de la Academia de Rock împreună cu instructorul lor- Adi Manolovici.

Până atunci…

Ce înseamnă să fii un tânăr actor în România?

Interviu cu Victor Ţăpeanu

Meseria de actor a adunat de-a lungul timpului extrem de multă admiraţie si apreciere în jurul ei, şi totodată din ce în ce mai multe mituri sau polemici. Fie că vorbim de amorul artei aflat în lupte crâncene cu salariile de mizerie, profesionalism sau doar de dorinţa impetuoasă de faimă, actoria şi chiar actorul însuşi va stârni controverse.
Cu toate astea, din ce în ce mai mulţi tineri aleg drumul artistic, intrând astfel în lumea teatrului.
Despre ce înseamnă să fii un actor în Romania, la început de drum, am stat de vorbă cu Victor Ţăpeanu, membru al grupului de teatru „Arca lui Noe”. Am încercat să descopăr cu câtă intensitate trăieşte această activitate pe care o practică, ce îl motivează să continue să performeze în această ţară, cât şi ce se ascunde în spatele cortinei când piesa ia sfârşit şi se întoarce la cotidian.

Actoria este una din puţinele meserii care încep mai întâi ca un hobby. Când ai descoperit această pasiune?

E artificial spus “hobby”. La început, acum 3 ani, da..Cred că îl numeam un hobby, însă acum îl văd ca o parte a vieţii mele. Teatrul e o relaţie de cursă lungă în care trebuie să fii răbdător, blând, să tratezi cu calm situaţiile critice, să înţelegi teatrul ca să te poată înţelege şi el pe tine; exact ca într-o relaţie de dragoste. Luat ad literam, nu înseamnă pentru unii decât o formă de divertisment sau de relaxare, dar pentru mine înseamnă profunzime şi sacralitate.

Ştiu că faci parte din grupul de teatru “Arca lui Noe”. Cum se realizează preselecţia în vederea colaborării cu aceste cluburi de teatru?

Depinde de “cluburi”. În unele cluburi se adună colegi, prieteni fără a susţine vreo probă şi învăţa un text şi aşa iese un spectacol. În “Arca lui Noe” preselecţia se face odată la 2-3 luni, într-o locaţie stabilită şi anunţată prin cât mai multe modalităţi ( facebook, afişe, ziare, comunicate de presă etc. ). Apoi, la casting-ul propriu zis, vine un număr de persoane şi sunt aleşi cei care au un bagaj intelectual , cei care merg la teatru, cunosc nume de actori etc. După selecţia propriu zisă intervine selecţia naturală, adică cei care se pot adapta la stilul nostru de lucru intens şi profesional vor putea face faţă. Cei care nu, renunţă.

Dacă în domeniul filmului aproape oricine poate primi un rol, pentru a juca pe scena unui teatru e nevoie ca talentul unui tânăr actor să fie susţinut de nişte studii de profil?

Nu mai e ca pe vremuri când actorii buni se făceau remarcaţi şi fără o diplomă. Acum poţi , ca tânăr actor fără facultate, dacă eşti foarte bun, să ai 2-3 colaborări cu un teatru, dar acesta nu te va angaja fără o diplomă . Dacă te remarcă vreun regizor , te poată vâna pentru proiecte internaţionale şi dacă timpul nu îţi mai permite nu vei mai ajunge să faci facultatea la momentul potrivit.

Există o vorbă foarte des întâlnită: ” În România se moare de foame ca actor.” Te-a demoralizat vreodată acest lucru?

Nicidecum. E adevărat ce se întâmplă, numai că trebuie adăugat citatului “… dacă nu ai vointă” . Actorii care nu reuşesc sau eşuează în 2-3 proiecte , se demoralizează şi au de pierdut enorm. Nu mai vor să lupte şi nu mai vor să se ridice,ajungând să îşi piardă idealul spre care tânjeau. De la gândurile “Vreau să fiu nominalizat la UNITER.” ajung să se gândească pe scena la “ Oare am ceva de mâncare în frigider ? “ .Dacă nu devii obsedat de bani, sufletul te îndrumă către ce e bun şi partea materială vine fără stres.

Peste 10 ani te vezi continuând cu actoria?

Da, actoria îmi oferă o libertate de exprimare verbală sau mutuală. De curând mi-am dat seama ca am fobie de muncă de birou, nu am nimic cu cei care fac acest lucru , numai că eu simt că nu e locul meu acolo. Mie îmi place să mă simt bine pe scenă, să fac lumea să aibă încredere în mine şi la final să mă hrănesc cu aplauzele lor.

Câte ore pe săptămâna îţi ocupă în medie repetiţiile pentru spectacole?

Depine, orele oscilează între 12 până la 50. Noi repetăm mereu câte 2-3 spectacole, mai ales acum , în perioada 4-13 mai. Vom avea un turneu în 14 licee şi va fi foarte plăcut, timp de 8 zile câte 2 spectacole pe zi.

Pe lângă actorie, ce alte activităţi mai ai în timpul liber?

Fac pantomimă , mă relaxez repetând paşi de tango , vals , balet . Mai nou, am început să bat şi step, scriu şi poezii şi cam atât cu arta. Merg o dată pe săptămână la tenis de câmp, îmi place să joc ping-pong , fotbal, baschet, volei, şi uneori când îmi permite timpul să înot. Când simt că sunt obosit, iau o carte şi o savurez ca un desert.

Te-am urmărit în timpul piesei de teatru „Cântăreaţa Cheală”, interpretându-l pe Mr. Smith. În sală erau prezente persoane de diferite tipologii şi vârste. Ce categorie de public simţi că oferă o mai mare apreciere faţă de ceea ce se întâmplă pe scenă în timp ce performezi?

Depinde de spectacol. Genul de spectacol absurd (precum “Cantăreaţa Cheală” ) poate fi, sau nu, înţeles. Teatrul absurd nu înseamnă să fii tu absurd, ci să joci cât mai normal pe un text absurd. Spectacolele noastre sunt a€œproiectate” pentru toate tipologiile de vârstă, pentru a nu exista divergenţe. Toată lumea apreciază atunci când tu crezi în ceea ce faci.

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâmpini atitudini ostile din partea publicului? Dacă da, îmi poţi da un exemplu?

Am jucat odată în Parcul 23 august şi acolo erau fel şi fel de caricaturi care ţipau şi aruncau cu şerveţele sau alte obiecte. Oricum vârsta lor nu depăşea 10 ani. Dar nu putem reproşa nimic copiilor, ei nu au nici o vină că nu au fost crescuţi cum trebuie, ei nu au discernământ.

Foarte mulţi actori din România au acceptat roluri în telenovele pentru un mai bun câştig material. Ai luat vreodată această posibilitate în considerare?

De ce nu? Ar fi poate o şansă să mă afirm. Aş încerca , şi dacă nu aş fi satisfăcut de rezultate, aş renunţa. Nu fac decât ce îmi place, şi dacă simt că ceva nu e în regulă, prefer să stau în banca mea.

În spectacolele pe care le susţii în prezent, ai parte de remuneraţii?

Banii din spectacole sunt reinvestiţi mereu în recuzită , lumini, decor , materiale de promovare . Remuneraţiile vin atunci când faci proiecte şi ai nişte sponsori stabili şi care vor să investească , sau ai un teatru care te susţine. Până atunci, banii sunt doar material de schimb.

Vei rămâne fidel publicului român sau te gândeşti pe viitor să pleci din ţară? De ce?

Nu aş vrea să plec, sper doar să nu se distrugă ţara asta care este atât de frumoasă şi are nişte oameni foarte inteligenţi. Îmi e frică să nu se schimbe publicul într-unul primitiv, să nu confunde teatrul cu cinema şi să vină cu popcorn şi nachos.
Teatrul are nişte criterii, în schimb, filmul nu cere nimic. El rulează şi atât. Aş vrea să am turnee internaţionale, poate să fac câteva luni de studii în afară, dar nu aş pleca. România e o ţară fertilă care va creşte cu siguranţă dacă oamenii de valoare rămân şi seamănă ce e bun.

Sunt într-un continuu „To do List”

Posted on

 Ultimele două săptămâni au fost o continuuă alertă în privinţa facultăţii. Ceea ce este uimitor. Teme, referate, eseuri, parţiale, proiecte de prezentat mi-au fost aşezate frumos pe tavă şi am fost obligată să mă servesc. În cazul de faţă, refuzul politicos „Nu, mulţumesc” nu s-a putut aplica.

Aproape ajunsesem în stadiul ăla din reclama la MemoPlus cu studenţi care stau cu materialul de studiu în faţă şi cu gândurile furate de somn.
Şi da, facultatea poate fi a naibii de sâcâitoare cand are ea chef. Comparativ cu prima sesiune, lucrurile se prezintă la un nivel mult mai avansat, mult mai obositor.
Mă trezeam de dimineaţă ca să termin fie de învăţat, fie de scris, apoi mergeam la facultate pentru evaluare, urmând a mă returna la domiciliu pentru alte task-uri. Nu mai spun că Xerox-ul a devenit pentru mine precum biserica pentru habotnici, şi singurele satisfacţii pe care le aveam era marcarea cu un V roz chestiile duse la capăt.

Lipsa timpului şi stresul m-au făcut să înţeleg mai bine adulţii. În fond, cu aceleaşi probleme se confruntă cam toţi. Îi condamnam de multe ori că uită să îşi trăiască viaţa, lăsându-se absorbiţi de probleme cotidiene. Însă când eşti în continuă alertă, când nu mai timp pentru tine şi pentru lucurile care îţi fac plăcere, când trebuie să te împarţi în bucăţele pentru toată lumea e inevitabil să nu ajungi la pesimism şi la oboseală cronică.
Dacă asta înseamnă să fii adult, nu-mi place. Dacă asta înseamnă să fii jurnalist, nu place.
Am ajuns astfel la concluzia că sunt un om mort dacă nu îmi aloc constant o perioadă de timp doar pentru mine. Să fiu detaşată doar eu cu gândurile mele, să citesc o carte, să văd un film bun, să îmi limpezesc scopurile. Recunosc că mi-au cam lipsit. Pentru mine izolarea e cel mai bun remediu împotriva oricăror nelinişti şi nesiguranţe. Introspecţia mă ajută să clarific mult mai bine anumite aspecte, să mă cunosc pe mine însumi şi să stabilesc direcţia pe care doleanţele mele o sugerează.

Am fost întrebată de multe ori cum de am ştiut de mică ceea ce vreau să fac cu viaţa mea. Probabil răspunsul cel mai corect ar fi faptul că sunt dependentă de aceea conexiune cu propriul eu, şi care îmi clarifică multe aspecte din viaţă. Trebuie să fac rost de starea asta cât mai curând.

E la modă să fii zen, se vorbeşte despre importanţa meditaţiei la tot pasul…Dar spre deosebire de alte trend-uri, ăsta chiar e unul necesar.

Bucharest Summer Rain

Posted on

Azi am respirat printre picăturile de ploaie, iar ploaia a respirat prin mine. Asta este desigur, o sinteză scurtă, la obiect, şi nu în ultimul rând poetică despre simbolistica acestei zile. Aşa cum ne place uneori să spunem despre România că este pământ latin, eminescian şi evident, democratic- ignorând anumite aspecte nefaste. Prin urmare, am zis şi eu că ar fi frumos să vorbesc despre ploaia torenţială din Bucureşti de astăzi, într-un anume fel, ignorând anumite detalii ridicole, omniprezente în acest spaţiu.

Ploaia în general curăţă, limpezeşte şi udă tot în jurul ei.
Încă dinaintea ploii, mi-am simţit mintea mai limpede când am început să contemplez la faptul că odată cu venirea cocălarilor în Vamă de 1 mai, a venit şi luna testelor, referatelor, xerox-ului, parţialelor şi examenelor. Mintea mea e limpede, clară, conştiinţa îmi dictează seriozitate, deci lucrurile ar trebui să decurgă conform standardelor pe care mi le impun. Citesc ultima parte şi mă adresez sinelui: Eşti sigurăăă?, cam cu acelaşi ton pe care îl folosea Virgil Ianţu în perioada „Vrei să fii miliardar?”

Apoi, împreună cu Andra, am rămas captive în Cişmigiu, sub un copac pe post de umbrelă. Când s-a mai potolit, am decis să ieşim din parc, însă torentul a început din nou. Am încetat chiar şi să mai fredonăm melodia de la Cargo, în ideea că mereu când îţi doreşti un lucru, are efect opus.
N-a mers. Aşa că ne-am pus gecile de piele în cap şi am alergat, cu mine în balerini, prin bălţi şi pe sub streşini. Inutil, ploaia a pătruns prin textilă şi ne-a udat. Coafura nu a mai rezistat. Andrele s-au enervat, au înjurat, apoi au cântat. Situaţia nu a mai devenit atât de amuzantă când, după încetarea ploii, un autobuz ne-a stropit la semafor atât de brutal precum Sarrah Jessica Parker în Sex and the City.

Din balerinii mei ieşeau apă. Am început să îmi pun problema dacă să mă descalţ de ei şi să merg desculţă, însă jegul de pe asfalt m-a convins să nu. Între timp, cealaltă Andra ajunsese în stadiul în care nu îi mai păsa de bălţi, oricum era udă până-n rădăcini, aşa că traversa suav bălţile ce îi acopereau tenişii în totalitate, lărgind larg mâinile şi autoproclamându-se Iisus care merge pe apă.

După ce am mai „ridicat” de pe drum vreo trei Crai, am mers în Club A unde s-a produs uscarea: uscarea gâtului, a hainelor etc.

Ca o concluzie, ploaia mai produce şi mult haos. Dacă ai companie, se produc şi situaţii amuzante şi bine de ţinut minte.
De ce am scris toate astea aici?
Pentru că i-am spus Andrei, în timp ce înotam prin Capitală, că ziua de 2 mai trebuie marcată în calendar, iar peste un an, când vom fi şi mai şmecheri de atât şi vom sta cu umbreluţa la soare, ne vom aminti de întregul maraton acvatic.

PS:  D-na Munteanu, mulţumesc pentru aprecierea pe care o aveţi despre felul în care scriu şi pentru faptul că îmi citiţi blogul. Micul geniu ce vă aparţine, adică fiica dv-stra şi buna mea prietenă Andra m-a informat de situaţie. Ţin să vă zic Săru-mâna! Şi sunteţi oricând binevenită pe mica mea proprietate virtuală, adică acest blog. 🙂