RSS Feed

Author Archives: Andra Mihu

Ovidiu Ohanesian: “ Istoria adevărată este cea scrisă în spatele uşilor închise, nu ceea ce ne invaţă la şcoală.”

Un alt invitat cu o poveste interesantă a fost prezent în cadrul Serilor FJSC la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Ovidiu Ohanesian, unul din cei trei jurnalişti români răpiţi în Irak în 2005 a vorbit tinerei audienţe formată din studenţi despre riscuri, compromisuri, cât şi alte aspecte mai puţin cunoscute ale meseriei de jurnalist.

În jurul orei 18:00, în amfiteatrul R3 de la Universitate şi-a făcut prezenţa Ovidiu Ohanesian, unde a fost întâmpinat de către studenţii facultăţii de jurnalism cât şi de către moderatorul evenimentului, Lect. dr. Antonio Momoc.

Cu o atitudine uşor timidă şi nesigură, copleşit de “ numărul de studenţi care au venit să îl întâlnească”, Ovidiu Ohanesian a oferit încă din primele minute detalii sumbre ale meseriei de jurnalist, în timp ce povestea despre începuturile carierei sale.

Nu a urmat o facultate de profil, a încercat mai multe meserii şi ulterior a absolvit Facultatea de Management. Activitatea sa de jurnalist a început în 2003 cand s-a hotărât să trimită la ziarul “România Liberă” informaţii despre combinatul Krivoi Rog din Ucraina, loc în care şi lucrase. Interesul opiniei publice pe tema acestui subiect a condus la angajarea acestuia la acelaşi ziar, pe domeniul investigaţiilor.

Despre prima zi petrecută în redacţie nu vorbeşte cu prea mult entuziasm: “ Prima oară când am intrat acolo am simţit un iz de votcă şi slănină afumată. Aşa lucrau băieţii.”, îşi aduce aminte Ovidiu Ohanesian.

Mărturiseşte că a preferat dintotdeauna să îşi desfăşoare munca de teren în zone sărăcacioase, în stadiu de conflict, precum Orientul Mijlociu, deoarece le vedea mult mai interesante.

Misiune jurnalistică, răpire sau o farsă ?

 Probabil că cea mai mare curiozitate a studenţilor veniţi la întalnirea cu Ovidiu Ohanesian a fost cea privind răpirea din Irak. Însă chiar şi aşa, nimeni nu a întrerupt firul poveştii jurnalistului şi au continuat să îi asculte experienţa de viaţă şi sfaturile oferite în legătură cu tot ceea ce cuprinde mass media.

I-a încurajat pe viitorii jurnalişti să îşi îndrepte mereu atenţia către abuzuri şi nu către sfera superficială a mondenului. De altfel, în ceea ce îl priveşte, tot un abuz l-a condus pe acesta către evenimentul ce avea să  menţină în 2005 prima pagină a ziarelor cu titlul: Răpirea jurnaliştilor români în Irak !

La întrebarea: “Cum s-a alcătuit echipa de jurnalişti trimişi în Irak?” Ovidiu Ohanesian schiţează pentru prima oară un zambet. Îşi aduce aminte apoi, cu puţină indignare, de campania electorală din 2005 a lui Traian Băsescu şi promisiunile privind modificarea societăţii. Jurnalistul a încercat să dărâme valul de ipocrizie în care populaţia era învăluită şi a efectuat în acel an o serie de investigaţii la Serviciile Secrete. Acolo a descoperit că societatea românească stagna în acelaşi sistem sovietic corupt, şi a facut publice nume ale unor persoane influente, cât şi activitatea acestora în perioada comunistă.

Câteva luni mai tarziu, Ovidiu Ohanesian a primit din partea unui fost securist propunerea de a merge în Irak împreuna cu ceilalţi doi jurnalişti- Sorin Mişcoci şi Marie Jeanne Ion, pentru a realiza un reportaj despre „ frumuseţile Irakului”.

După cinci zile petrecute în Irak, celor trei jurnalişti li s-a dat ocazia să înţeleagă mai bine frumuseţile acestei ţări în clipa în care au fost răpiţi pe stradă şi racolaţi într-o maşină.

Ulterior, la întoarcerea în ţară, jurnalistul avea să descrie experienţa răpirii în cartea sa, “Amintiri din portbagaj”.

Despre cele cincizeci şi unu de zile în care a fost răpit, jurnalistul vorbeşte cu o uşoară nonşalanţă, de parcă ar povesti o piesă de teatru prost jucată  la care a asistat: vânătăile de pe faţa lor erau un simplu machiaj, mesajul de salvare o simplă regie, iar răpitorii îi cereau indicaţii cameramanului Mişcoci privind utilizarea camerei video. Cu cât suspiciunile presei din ţară privind veridicitatea acestei răpiri era pusă la îndoială, cu atât răpitorii ofereau un cadru cât mai realist: pe cameramanul Sorin Mişcoci l-au îmbrăcat în portocaliu pentru a sugera un ritual al morţii întâlnit adesea în răpiri, iar pe Ovidiu Ohanesian nu l-au mai machiat, ci l-au lovit.

La întoarcerea în ţară, cei trei jurnalişti s-au aflat timp de trei zile sub supravegherea SRI-ului şi doar Ohanesian a îndraznit apoi să iasă în faţă şi să dezvăluie adevărul despre falsa răpire.

 O luptă cu morile de vânt

 Jurnalistul a vorbit superficial despre cei doi colegi de breaslă cu care a petrecut cele cincizeci şi unu de zile în Irak. Am aflat despre Sorin Mişcoci că, mulţumită discreţiei de care a dat dovadă privind falsa răpire şi interesele aflate la mijloc, a devenit cameramanul personal al preşedintelui şi a fost decorat cu o medalie de onoare.

Ovidiu Ohanesian a preferat în schimb să scoată la iveală adevărul căci, după opinia sa, misiunea unui jurnalist este aceea de a deschide ochii opiniei publice.

Despre răpiri a vorbit ca fiind nişte operaţiuni speciale care urmăresc anumite scopuri, iar toţi cei care se află în spatele lor apar la televizor şi vorbesc despre o lume mai bună.

Din 2005 şi până în prezent, jurnalistul a publicat trei cărţi în care vorbeşte despre răpirea din Irak, persoanele implicate cât şi alte detalii de culise.

Totuşi, vinovaţii continuă să fie liberi şi să îşi desfaşoare activităţile. Despre falşii răpitori, Ovidiu Ohanesian a spus că i-a găsit chiar şi pe Facebook, unde apar în fotografii alături de familiile lor.

 Un mesaj la adresa viitoarei generaţii de jurnalişti

 Cu cât se apropia de final evenimentul, cu atât şi întrebările din amfiteatru deveneau mai numeroase.

Studenţii, deşi aflaţi la jumătatea scolii generale când fusese prezentat acest scandal în presă păreau destul de intrigaţi la adresa subiectului. Ovidiu Ohanesian le-a răspuns tuturor cu o sinceritate debordantă, încercând parcă să transmită un model de atitudine spre a fi pusă în practică în cadrul meseriei de jurnalist:

“ Dacă părinţii şi bunicii noştri au fost învăţaţi să fie minţiţi, noi nu avem nici o scuză. Trăim într-o eră informaţională şi trebuie să ştim dacă este urmărit interesul naţional sau nu. Esenţa acestei meserii constă în a deschide ochii opiniei publice. Istoria adevărată este cea scrisă în spatele uşilor inchise, nu ceea ce ne învaţă la şcoală.”

Anunțuri

IAMX la Bucureşti, Andra la IAMX

Posted on

  Sub deviza Berea care a spus NU compromisului ti-i prezinta pe IAMX – artistii care au spus NU compromisurilor din industria muzicala Beck’sperience i-a adus anul acesta pe cei de la IAMX, lucru care nu a făcut decât să mă încânte, căci a fost ca un răspuns la propriile rugi.

Intrarea s-a făcut doar pe bază de invitaţie, care s-a putut descărca gratuit de pe site-ul evenimentului. Oricum eram dispusă să plătesc şi bilet, dacă se punea problema astfel. Pe moment, suna totul extrem de bine : avem şi concert Iamx în România, concertul mai e şi moca, însă pe măsură ce afişele promoţionale au început să împânzească stâlpii din Bucureşti şi vagoanele metrourilor, mă apuca un sentiment de nemulţumire.

Daaaar, nu mai conta. Am aşteptat nerăbdătoare ziua de 4 iunie, am ajuns la Romexpo şi m-am poziţionat exact în primul rând, lângă gardul metalic de protecţie.
La 20.30 au intrat pe scenă, în deschidere, cei de la Monarchy. Nu ştiam nimic despre ei, însă m-au surprins în mod plăcut.Un singur minus ar fi faptul că melodiile semănau destul de mult între ele. Ulterior, după mai multe informaţii, am aflat că cei de la Monarchy ar fi prima trupă muzicală care au ţinut un concert live din spaţiu.

După o scurtă pauză, timp în care cei de la Iamx Crew au aşezat şi au făcut probă la instrumente, la 21:50 au urcat cei de la Iamx pe scenă, cu vocalistul Chris Corner în frunte.
Cum să explic…când asculţi ore în şir, săptămânal, piesele unei formaţii, când citeşti cu atenţie versurile şi îţi spui în gând „Cum naiba a reuşit să trasmită atâtea, în doar câteva versuri?”, când ai avut stări extremiste pe melodiile lor, când ai fost indus în stări narcomane de sound-ul lor, deşi tu erai cât se poate de treaz, dar mai ales…când asişti pentru prima oară la concertul acelei formaţii, în primul rând, la doar câţiva metri de ei, sentimentul poate fi extrem de copleşitor. Apoi îţi revii, sari în sus, aplauzi, şi îl mai fixezi pe Chris Corner cu privirea din când în când, conştientizând mai bine că în stânga câmpului tău vizual nu mai apare sigla de la Youtube. Apoi zâmbeşti, ridici mâinile în aer, şi fredonezi odată cu el.

Au început cu melodii de pe ultimul album, Volatile Times, evident. Apoi au continuat să le alterneze cu cele mai vechi.Nu le-au cuprins pe toate cele care meritau, dar cui îi mai păsa? Eram în primul rând la concertul lor şi mă simţeam bine.

Între fani şi pleşcari

Recunosc, unul din motivele de îngrijorare era acela în care ar fi apărut puţini oameni la concert, pentru că Iamx nu e tocmai un nume foarte cunoscut pe aici. Altă situaţie ar fi fost aceea în care mulţi indivizi, în lipsă de altă ocupaţie acasă, ar fi apărut la concert tocmai pentru că era moca. Pe sistemul „Pleaşca place la popor.”
Situaţia a fost pe undeva la mijloc. Oamenii au venit; după feţe-după port, mulţi păreau ascultători ai formaţiei (deşi, recunosc, mă iritau groaznic copiliţele care încercau să pară cât mai copy paste Chris Corner, la capitolul vestimentaţie şi stil personal),însă am zărit şi câteva piţipoance, ba chiar vreo două cupluri undeva pe la 45-55 de ani.
În primul rând, în dreapta mea, se afla o tipă micuţă cu o pălărie roşie şi o rochie lungă înflorată. Pe toată durata concertului nu a stat decât tristă, a făcut câteva poze mediocre şi a stat cu bărbia sprijinită de bara de fier. La un moment dat a închis şi ochii. Pe bune acum, dacă nu asculţi şi nu te interesează, şi nu te simţi bine…de ce nu cedezi locul tău unuia care chiar se bucură de moment?
Dar bănuiesc că se aplică ca şi în cazul altor chestii moca: E naşpa, nu îmi place, dar dacă tot e gratis, să se consume într-un fel.

Alt moment penibil a fost atunci când un tip beat, praf& Co a venit lângă mine, m-a împins relaxat cu cotul şi efectiv s-a poziţionat în locul meu. Am rămas straight face, am clipit de două ori, l-am bătut pe umăr explicându-i ceea ce tocmai a făcut, dar omul nu schiţa nici măcar o reacţie. După vreo două minute, în aceeaşi tăcere, a plecat spre alte locuri.

Da biletul cât e? Biletul, cât e biletul? Dincolo era mai de calitate!

Totuşi, la finalul concertului, pe lângă durerea groaznică de picioare, am rămas şi cu un stupid sentiment de tristeţe. Parcă se încheiase prea brusc, parcă Chris nu vorbise suficient cu publicul, părea totul „am venit, ne-am făcut treaba, şi-am plecat!”.
Părerea mea e că dacă voiam să văd spectacolul grandios pe care obişnuiesc să îl facă în concerte, acest lucru se va întâmpla doar la concertele cu bilete puse în vânzare.
Chiar dacă intrarea a fost libera, evident că au fost plătiţi de către organizatori. Însă nu exprimi ce ai tu mai bun decât pentru publicul care ştii că vine pentru că îţi apreciază muzica, şi nu pentru toţi gură-cască,precum Domnul Dă-te mai încolo, că sunt praf şi îţi iau locul.
Apoi, nu simţeam suficientă energie din partea publicului. Ce-i drept, în jurul meu erau câţiva oameni care erau fani, fredonau, ştiau titlurile melodiilor, aclamau, însă prin spate se simţea un val de confort şi linişte.
NU spun că nu a existat conexiunea dintre ei şi public, ci doar că mă aşteptam parcă la ceva mai mult. Însă e explicabilă situaţia.

Concluzia e că a fost frumos la IAMX, tocmai pentru că a fost IAMX. Şi mai ales pentru că a fost primul concert. Aşa că am încercat să fac abstracţie de anumite detalii mai puţin mulţumitoare, şi să rămân cu amintirea placută a celor 90 de minute de performing.
Toată noaptea am visat întregul spectacol şi mi-au sunat melodiile în cap, iar spre dimineaţă m-am trezit pe acordurile de la Skin Vision.

„Unitate în diversitate”- Ziua Europei 2011

Posted on

Nu mai sărbătorisem niciodată în mod oficial ziua comemorativă a fabulosului nostru continent, respectiv momentul în care s-au pus bazele constituirii Uniunii Europene.Drept urmare, am participat alături de câţiva colegi din cadrul FJSC la evenimentul în sine, unde am avut ocazia să asistăm la o serie de manifestaţii artistice şi în acelaşi timp să  explorăm mai bine tehnicile jurnalistice. A fost totodată o experienţă ambivalentă-asişti la evenimentul în sine şi te bucuri de el, şi în acelaşi timp, încerci să fii suficient de concentrat încât să prinzi detaliile semnificative, pentru a le putea transmite mai departe către cei ce nu s-au aflat la faţa locului.

Recunosc, mă aşteptam să fie o atmosferă mult mai sobră şi plină de riguriozitate. Însă întregul manifest a stat mai degrabă sub semnul jovialului, artisticului şi apropierii dintre oameni (în fond, deviza UE este Unitate în diversitate).

Matei Stoicovici, profesorul coordonator al facultăţii, ne-a propus să cuprindem momentele esenţiale (şi nu numai) ce au avut loc în  Băneasa Shopping City, sub forma unui blog colectiv, unde s-au postat toate articolele şi ştirile realizate. Ceea ce mi se pare ok, va avea atât caracter informativ, cât şi simbolic- un fel de semn de carte al experienţei în sine.

Ca la orice eveniment, intervine şi neprevăzutul. Astfel încât, cei de la care a trebuit să obţin un interviu până la urmă au fost membrii formaţiei Klasikvm, nume sugestiv de altfel, în privinţa genul muzical abordat. Probabil cel mai interesant a fost momentul în care mi-am dat seama că persoana pe care o intervievam avea emoţii mai mari chiar şi decât mine, care eram stresată de o mulţime de gânduri: dacă nu va vrea să îmi răspundă la toate întrebările, dacă nu va inregistra reportofonul and so on.

Dar îmi place să cred că a ieşit totul ok,  şi cu tot statutul nostru de „novice într-ale domeniului” am făcut o treabă destul de profesionistă.

Primul meu interviu

Posted on

A fost o treabă destul de simplă. Misia mea era să intervievez, pe o anumită tematică, un individ pe care să nu îl cunosc personal. Abordarea persoanei a fost destul de spontană. Într-o duminică în care am mers la teatru la piesa Cântăreaţa cheală de Eugen Ionesco, s-a aprins beculeţul sclipitor şi m-am dus la finalul piesei către unul din tinerii actori pentru a mă prezenta şi a vorbi despre intenţia mea.
Scriu asta aici pentru că am fost plăcut impresionată de gândirea lui şi felul cum a ales să îmi răspundă la întrebări.

LE: Mâine la Băneasa Shopping City vor avea loc diferite evenimente şi expoziţii, prilej prin care se va sărbători Ziua Europei, cu o mică întârziere, ce-i drept. Suntem un grup mic de oameni din cadrul facultăţii de jurnalism ce se vor perinda în locaţia cu pricina, la invitaţia organizatorilor evenimentului. Vom scrie ştiri la faţa locului şi vom alerga să prindem un interviu. Misiunea mea este să îi intervievez pe cei de la Academia de Rock împreună cu instructorul lor- Adi Manolovici.

Până atunci…

Ce înseamnă să fii un tânăr actor în România?

Interviu cu Victor Ţăpeanu

Meseria de actor a adunat de-a lungul timpului extrem de multă admiraţie si apreciere în jurul ei, şi totodată din ce în ce mai multe mituri sau polemici. Fie că vorbim de amorul artei aflat în lupte crâncene cu salariile de mizerie, profesionalism sau doar de dorinţa impetuoasă de faimă, actoria şi chiar actorul însuşi va stârni controverse.
Cu toate astea, din ce în ce mai mulţi tineri aleg drumul artistic, intrând astfel în lumea teatrului.
Despre ce înseamnă să fii un actor în Romania, la început de drum, am stat de vorbă cu Victor Ţăpeanu, membru al grupului de teatru „Arca lui Noe”. Am încercat să descopăr cu câtă intensitate trăieşte această activitate pe care o practică, ce îl motivează să continue să performeze în această ţară, cât şi ce se ascunde în spatele cortinei când piesa ia sfârşit şi se întoarce la cotidian.

Actoria este una din puţinele meserii care încep mai întâi ca un hobby. Când ai descoperit această pasiune?

E artificial spus “hobby”. La început, acum 3 ani, da..Cred că îl numeam un hobby, însă acum îl văd ca o parte a vieţii mele. Teatrul e o relaţie de cursă lungă în care trebuie să fii răbdător, blând, să tratezi cu calm situaţiile critice, să înţelegi teatrul ca să te poată înţelege şi el pe tine; exact ca într-o relaţie de dragoste. Luat ad literam, nu înseamnă pentru unii decât o formă de divertisment sau de relaxare, dar pentru mine înseamnă profunzime şi sacralitate.

Ştiu că faci parte din grupul de teatru “Arca lui Noe”. Cum se realizează preselecţia în vederea colaborării cu aceste cluburi de teatru?

Depinde de “cluburi”. În unele cluburi se adună colegi, prieteni fără a susţine vreo probă şi învăţa un text şi aşa iese un spectacol. În “Arca lui Noe” preselecţia se face odată la 2-3 luni, într-o locaţie stabilită şi anunţată prin cât mai multe modalităţi ( facebook, afişe, ziare, comunicate de presă etc. ). Apoi, la casting-ul propriu zis, vine un număr de persoane şi sunt aleşi cei care au un bagaj intelectual , cei care merg la teatru, cunosc nume de actori etc. După selecţia propriu zisă intervine selecţia naturală, adică cei care se pot adapta la stilul nostru de lucru intens şi profesional vor putea face faţă. Cei care nu, renunţă.

Dacă în domeniul filmului aproape oricine poate primi un rol, pentru a juca pe scena unui teatru e nevoie ca talentul unui tânăr actor să fie susţinut de nişte studii de profil?

Nu mai e ca pe vremuri când actorii buni se făceau remarcaţi şi fără o diplomă. Acum poţi , ca tânăr actor fără facultate, dacă eşti foarte bun, să ai 2-3 colaborări cu un teatru, dar acesta nu te va angaja fără o diplomă . Dacă te remarcă vreun regizor , te poată vâna pentru proiecte internaţionale şi dacă timpul nu îţi mai permite nu vei mai ajunge să faci facultatea la momentul potrivit.

Există o vorbă foarte des întâlnită: ” În România se moare de foame ca actor.” Te-a demoralizat vreodată acest lucru?

Nicidecum. E adevărat ce se întâmplă, numai că trebuie adăugat citatului “… dacă nu ai vointă” . Actorii care nu reuşesc sau eşuează în 2-3 proiecte , se demoralizează şi au de pierdut enorm. Nu mai vor să lupte şi nu mai vor să se ridice,ajungând să îşi piardă idealul spre care tânjeau. De la gândurile “Vreau să fiu nominalizat la UNITER.” ajung să se gândească pe scena la “ Oare am ceva de mâncare în frigider ? “ .Dacă nu devii obsedat de bani, sufletul te îndrumă către ce e bun şi partea materială vine fără stres.

Peste 10 ani te vezi continuând cu actoria?

Da, actoria îmi oferă o libertate de exprimare verbală sau mutuală. De curând mi-am dat seama ca am fobie de muncă de birou, nu am nimic cu cei care fac acest lucru , numai că eu simt că nu e locul meu acolo. Mie îmi place să mă simt bine pe scenă, să fac lumea să aibă încredere în mine şi la final să mă hrănesc cu aplauzele lor.

Câte ore pe săptămâna îţi ocupă în medie repetiţiile pentru spectacole?

Depine, orele oscilează între 12 până la 50. Noi repetăm mereu câte 2-3 spectacole, mai ales acum , în perioada 4-13 mai. Vom avea un turneu în 14 licee şi va fi foarte plăcut, timp de 8 zile câte 2 spectacole pe zi.

Pe lângă actorie, ce alte activităţi mai ai în timpul liber?

Fac pantomimă , mă relaxez repetând paşi de tango , vals , balet . Mai nou, am început să bat şi step, scriu şi poezii şi cam atât cu arta. Merg o dată pe săptămână la tenis de câmp, îmi place să joc ping-pong , fotbal, baschet, volei, şi uneori când îmi permite timpul să înot. Când simt că sunt obosit, iau o carte şi o savurez ca un desert.

Te-am urmărit în timpul piesei de teatru „Cântăreaţa Cheală”, interpretându-l pe Mr. Smith. În sală erau prezente persoane de diferite tipologii şi vârste. Ce categorie de public simţi că oferă o mai mare apreciere faţă de ceea ce se întâmplă pe scenă în timp ce performezi?

Depinde de spectacol. Genul de spectacol absurd (precum “Cantăreaţa Cheală” ) poate fi, sau nu, înţeles. Teatrul absurd nu înseamnă să fii tu absurd, ci să joci cât mai normal pe un text absurd. Spectacolele noastre sunt a€œproiectate” pentru toate tipologiile de vârstă, pentru a nu exista divergenţe. Toată lumea apreciază atunci când tu crezi în ceea ce faci.

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâmpini atitudini ostile din partea publicului? Dacă da, îmi poţi da un exemplu?

Am jucat odată în Parcul 23 august şi acolo erau fel şi fel de caricaturi care ţipau şi aruncau cu şerveţele sau alte obiecte. Oricum vârsta lor nu depăşea 10 ani. Dar nu putem reproşa nimic copiilor, ei nu au nici o vină că nu au fost crescuţi cum trebuie, ei nu au discernământ.

Foarte mulţi actori din România au acceptat roluri în telenovele pentru un mai bun câştig material. Ai luat vreodată această posibilitate în considerare?

De ce nu? Ar fi poate o şansă să mă afirm. Aş încerca , şi dacă nu aş fi satisfăcut de rezultate, aş renunţa. Nu fac decât ce îmi place, şi dacă simt că ceva nu e în regulă, prefer să stau în banca mea.

În spectacolele pe care le susţii în prezent, ai parte de remuneraţii?

Banii din spectacole sunt reinvestiţi mereu în recuzită , lumini, decor , materiale de promovare . Remuneraţiile vin atunci când faci proiecte şi ai nişte sponsori stabili şi care vor să investească , sau ai un teatru care te susţine. Până atunci, banii sunt doar material de schimb.

Vei rămâne fidel publicului român sau te gândeşti pe viitor să pleci din ţară? De ce?

Nu aş vrea să plec, sper doar să nu se distrugă ţara asta care este atât de frumoasă şi are nişte oameni foarte inteligenţi. Îmi e frică să nu se schimbe publicul într-unul primitiv, să nu confunde teatrul cu cinema şi să vină cu popcorn şi nachos.
Teatrul are nişte criterii, în schimb, filmul nu cere nimic. El rulează şi atât. Aş vrea să am turnee internaţionale, poate să fac câteva luni de studii în afară, dar nu aş pleca. România e o ţară fertilă care va creşte cu siguranţă dacă oamenii de valoare rămân şi seamănă ce e bun.

Sunt într-un continuu „To do List”

Posted on

 Ultimele două săptămâni au fost o continuuă alertă în privinţa facultăţii. Ceea ce este uimitor. Teme, referate, eseuri, parţiale, proiecte de prezentat mi-au fost aşezate frumos pe tavă şi am fost obligată să mă servesc. În cazul de faţă, refuzul politicos „Nu, mulţumesc” nu s-a putut aplica.

Aproape ajunsesem în stadiul ăla din reclama la MemoPlus cu studenţi care stau cu materialul de studiu în faţă şi cu gândurile furate de somn.
Şi da, facultatea poate fi a naibii de sâcâitoare cand are ea chef. Comparativ cu prima sesiune, lucrurile se prezintă la un nivel mult mai avansat, mult mai obositor.
Mă trezeam de dimineaţă ca să termin fie de învăţat, fie de scris, apoi mergeam la facultate pentru evaluare, urmând a mă returna la domiciliu pentru alte task-uri. Nu mai spun că Xerox-ul a devenit pentru mine precum biserica pentru habotnici, şi singurele satisfacţii pe care le aveam era marcarea cu un V roz chestiile duse la capăt.

Lipsa timpului şi stresul m-au făcut să înţeleg mai bine adulţii. În fond, cu aceleaşi probleme se confruntă cam toţi. Îi condamnam de multe ori că uită să îşi trăiască viaţa, lăsându-se absorbiţi de probleme cotidiene. Însă când eşti în continuă alertă, când nu mai timp pentru tine şi pentru lucurile care îţi fac plăcere, când trebuie să te împarţi în bucăţele pentru toată lumea e inevitabil să nu ajungi la pesimism şi la oboseală cronică.
Dacă asta înseamnă să fii adult, nu-mi place. Dacă asta înseamnă să fii jurnalist, nu place.
Am ajuns astfel la concluzia că sunt un om mort dacă nu îmi aloc constant o perioadă de timp doar pentru mine. Să fiu detaşată doar eu cu gândurile mele, să citesc o carte, să văd un film bun, să îmi limpezesc scopurile. Recunosc că mi-au cam lipsit. Pentru mine izolarea e cel mai bun remediu împotriva oricăror nelinişti şi nesiguranţe. Introspecţia mă ajută să clarific mult mai bine anumite aspecte, să mă cunosc pe mine însumi şi să stabilesc direcţia pe care doleanţele mele o sugerează.

Am fost întrebată de multe ori cum de am ştiut de mică ceea ce vreau să fac cu viaţa mea. Probabil răspunsul cel mai corect ar fi faptul că sunt dependentă de aceea conexiune cu propriul eu, şi care îmi clarifică multe aspecte din viaţă. Trebuie să fac rost de starea asta cât mai curând.

E la modă să fii zen, se vorbeşte despre importanţa meditaţiei la tot pasul…Dar spre deosebire de alte trend-uri, ăsta chiar e unul necesar.

Bucharest Summer Rain

Posted on

Azi am respirat printre picăturile de ploaie, iar ploaia a respirat prin mine. Asta este desigur, o sinteză scurtă, la obiect, şi nu în ultimul rând poetică despre simbolistica acestei zile. Aşa cum ne place uneori să spunem despre România că este pământ latin, eminescian şi evident, democratic- ignorând anumite aspecte nefaste. Prin urmare, am zis şi eu că ar fi frumos să vorbesc despre ploaia torenţială din Bucureşti de astăzi, într-un anume fel, ignorând anumite detalii ridicole, omniprezente în acest spaţiu.

Ploaia în general curăţă, limpezeşte şi udă tot în jurul ei.
Încă dinaintea ploii, mi-am simţit mintea mai limpede când am început să contemplez la faptul că odată cu venirea cocălarilor în Vamă de 1 mai, a venit şi luna testelor, referatelor, xerox-ului, parţialelor şi examenelor. Mintea mea e limpede, clară, conştiinţa îmi dictează seriozitate, deci lucrurile ar trebui să decurgă conform standardelor pe care mi le impun. Citesc ultima parte şi mă adresez sinelui: Eşti sigurăăă?, cam cu acelaşi ton pe care îl folosea Virgil Ianţu în perioada „Vrei să fii miliardar?”

Apoi, împreună cu Andra, am rămas captive în Cişmigiu, sub un copac pe post de umbrelă. Când s-a mai potolit, am decis să ieşim din parc, însă torentul a început din nou. Am încetat chiar şi să mai fredonăm melodia de la Cargo, în ideea că mereu când îţi doreşti un lucru, are efect opus.
N-a mers. Aşa că ne-am pus gecile de piele în cap şi am alergat, cu mine în balerini, prin bălţi şi pe sub streşini. Inutil, ploaia a pătruns prin textilă şi ne-a udat. Coafura nu a mai rezistat. Andrele s-au enervat, au înjurat, apoi au cântat. Situaţia nu a mai devenit atât de amuzantă când, după încetarea ploii, un autobuz ne-a stropit la semafor atât de brutal precum Sarrah Jessica Parker în Sex and the City.

Din balerinii mei ieşeau apă. Am început să îmi pun problema dacă să mă descalţ de ei şi să merg desculţă, însă jegul de pe asfalt m-a convins să nu. Între timp, cealaltă Andra ajunsese în stadiul în care nu îi mai păsa de bălţi, oricum era udă până-n rădăcini, aşa că traversa suav bălţile ce îi acopereau tenişii în totalitate, lărgind larg mâinile şi autoproclamându-se Iisus care merge pe apă.

După ce am mai „ridicat” de pe drum vreo trei Crai, am mers în Club A unde s-a produs uscarea: uscarea gâtului, a hainelor etc.

Ca o concluzie, ploaia mai produce şi mult haos. Dacă ai companie, se produc şi situaţii amuzante şi bine de ţinut minte.
De ce am scris toate astea aici?
Pentru că i-am spus Andrei, în timp ce înotam prin Capitală, că ziua de 2 mai trebuie marcată în calendar, iar peste un an, când vom fi şi mai şmecheri de atât şi vom sta cu umbreluţa la soare, ne vom aminti de întregul maraton acvatic.

PS:  D-na Munteanu, mulţumesc pentru aprecierea pe care o aveţi despre felul în care scriu şi pentru faptul că îmi citiţi blogul. Micul geniu ce vă aparţine, adică fiica dv-stra şi buna mea prietenă Andra m-a informat de situaţie. Ţin să vă zic Săru-mâna! Şi sunteţi oricând binevenită pe mica mea proprietate virtuală, adică acest blog. 🙂

Dilema controlorilor

Uneori mă întreb dacă există vreo şcoală care te face controlor de bilete, sau câteva cursuri la care ai asistat înainte să intri prin mijloacele de transport şi să te apuci să scoţi bani de la oameni. Îmi pun această întrebare tocmai din cauză că toţi par să semene între ei: acelaşi ton, aceeaşi expresie facială, aceleaşi replici, acelaşi sictir. Sau se merge pe premiza: „Bă, tu eşti mai nesimţit aşa de felul tău şi avid după bani, ar trebui să te faci controlor. Vino la noi! ” ?

Când eram mai mică îmi plăcea să dau de controlori. Uneori nu îmi luam intenţionat bilet. Mă provocam să ies din situaţia respectivă fără să plătesc amenda, mai făceam şi un mişto crunt de controlor…ce mai, chiar îmi plăcea!
Situaţia s-a schimbat când am mai crescut şi a început să mi se mai aglomereze agenda, prin urmare- timpul era sfânt, nu era loc de stat la taclale cu controlorii, propria destinaţie mă aştepta. Plus că am început să am accese de cetăţean corect.

Azi nu am mai fost corectă. Îmi expirase de ieri cardul ratb şi trebuia reîncărcat, banii s-au dus pe cu totul alte lucruri ( când se termină, se termină sau se strică toate deodată! ) plus medicamente, căci răceala achiziţionată pe la începutul lunii martie a revenit în forţă.
Mă urc în tramvai pentru 3 staţii. Care bilet? Aveam mâinile ocupate cu chestii cumpărate, am început să strănut, a început să plouă. Cu Dumnezeu înainte!

Înaintea mea n-a apărut Dumnezeu, ci doi controlori. Un el şi o ea. Tenul uşor spre ceva mai mult închis la culoare, ochii gălbui de la atâta fumat, voci răguşite şi ameninţătoare, cercei groşi şi groteşti de aur, aproape puteam să le vizualizez uscăţimea limbii de la atâta sete de bani.

Nu aveam nici un act la mine. Şi asta au putut să observe şi ei în momentul în care mi-am deschis geanta de dimensiuni reduse ca să imi iau serveţelele igienice. Cu un tupeu superb mi-au cerut să deschid buzunarul lateral, căci erau siguri că acolo aveam buletinul. Le-am spus că nu sunt obligată să fac acest lucru iar ei nu au nici un drept asupra mea. Câţiva oameni din tramvai au început să îmi ia şi apărarea.

Urma staţia la care trebuia să cobor. Le-am spus din nou că nu am bani să platesc amenda şi nici vreun act asupra mea. Nu au decât să coboare jos cu mine şi să le dau adresa de acasă. Femeia s-a pus în faţa uşilor, cu braţele deschise larg de parcă ar fi jucat „Ţară, ţară vrem ostaşi!” şi nu mă lăsa să trec.

Ea: Nu cobori nicăieri domnişoară, îmi arăţi buletinul.
Eu: V-am explicat că nu îl am, eu voi coborî aici, puteţi veni cu mine şi vă voi da adresa.
Ea: Nu, nu. Rămânem aici în tramvai până plătiţi.
Eu: Păi parcă nu aveam voie să stau în tramvai fără bilet. Îmi pare rău, vreau să fiu corectă şi o să cobor aici.

Şi m-am îndreptat spre celelalte uşi în paşi repezi şi am coborât. Am mers fără să mă uit înapoi. Nu au mai coborât după mine. 1-0 pour moi.

Ce înţelegem din astfel de situaţii:

  • tensiunea la care te supun controlorii nu e departe de cea în care un hoţ te bagă la colţ în miez de noapte, ameninţându-te. (pentru controlori amenzile=ciubuc)
  • orice controlor va avea impresia că tonul tău nu este unul potrivit, şi va folosi acest lucru ca scuză pentru grosolănia lor.
  • nu au nici un drept asupra ta (să te caute în geantă, buzunare etc) sau să te bruscheze în vreun fel.
  • se zice că femeile sunt a dracu- vorba asta e mai mult decât  valabilă în cazul controloriţelor.

Tschüss !