RSS Feed

Monthly Archives: Februarie 2011

Ce talente ne oferă Canada: Xavier Dolan

Sunt absolut convinsă ca Alexander Graham Bell se bucură de aprecierea întregului mapamond pentru iniţiativa si efortul de care a dat dovadă în invenţia sa. Mai ştiu de asemenea că mulţi bărbaţi i-au fost recunoscători Pamelei Anderson pentru că a ales să meargă în acea zi, la acel meci de fotbal, unde a fost descoperită- câteva luni mai târziu a ajuns şi mai descoperită în revista Playboy.
Cine ar mai fi plâns la povestea de dragoste degerată dintre Rose şi Jack Dawson, dacă nu ar fi fost James Cameron, regizorul Titanicului?
Cum ar fi arătat Sex and The City fără Kim Catrall?

Toate aceste personalităţi de origine canadiană au devenit iconice în felul lor aparte şi prin mesajul transmis. Au reuşit să se desprindă din mulţime şi să capteze atenţia prin ideea promovată.

Cam acelaşi lucru presimt că se va întâmpla şi cu tânărul actor şi totodată producător, Xavier Dolan-Tadros, reprezentant al noii generaţii canadiene.

Dacă aş fi întrebată ce persoană mă inspiră, aş răspunde că sunt inspirată de absolut toţi oamenii care reuşesc cu succes să facă din munca lor un hobby care le oferă şi anumite câştiguri. Mai pe scurt, să faci ceea ce iţi place, să pui pasiune şi o parte din tine în acel lucru, să fii dedicat.
Xavier Dolan se încadrează în categoria persoanelor care mă inspiră şi pe care le apreciez. La doar 21 de ani a regizat doua filme: J’ai tué ma mère (I killed my mother) şi Les Amours Imaginaires (Heartbeats), filme ce s-au bucurat de atenţia festivalului de la Cannes, obţinând premii precum Un certain regard cât şi minute întregi de „standing ovation”.

În J’ai tué ma mère nu este redată doar drama dintre un adolescent şi mama sa, ci e surprinsă în acest film întreaga idee de familie dezbinată ai acestei societaţi. Se urmăresc totodată efectele dragostei materne greşit manifestată asupra unui adolescent captiv in propriile nesiguranţe şi idealuri, cu care se confruntă în fiecare zi.
Cred că am avut cu toţii momente când am fost consternaţi de naivitatea mamelor noastre, nemulţumiţi de atitudinea ei, în raport cu idealurile noastre, sentimentul că mama prietenilor mei e altfel decat a mea. Hubert e un tanar homosexual boem, artist, intelectual in devenire, frustrat totodată de trivialismul şi banalitatea propriei sale mame.

Les amours imaginaires surprinde clasicul triunghi amoros, neconsumat de data aceasta. Pe Marie şi Francis îi leagă o prietenie de câţiva ani, care urmează a fi alterată de apariţia tânărului androgin Nicolas. Cei doi devin atraşi de Nicolas fără să işi dea seama că se distanţează în acelaşi timp unul de celălalt. Acţiunea nu este complicată, are un fir liniar, însă abundă în simţ estetic şi detalii pline de rafinament. Soundtrackul este ales cu grijă, slowmotion-urile capătă parcă altă formă.
Xavier Dolan, care îl interpretează pe tânărul Francis, acordă multă atenţie şi vestimentaţiei personajelor, el fiind responsabil de toate ţinutele care apar în film. O altă bilă albă.

Pe lângă bunul gust şi stil din filmele lui Dolan, se mai regăseşte din plin şi o altă temă, care poate nu e pe gustul tuturor, dar care începe să prindă proporţii în cinematografie. Homosexualitatea- redată într-o manieră subtilă, candidă chiar. Ţinând cont de faptul că filmele sale sunt 50% autobiografice şi redau mare parte din propria persoană, mi se pare normal ca homosexualitatea să fie şi ea prezentă.
Îmi place că nu a încercat să facă din această temă ideea principală a filmului, precum în Brockeback Mountain, sau să producă şoc şi uimire cum s-a întâmplat în Dreamers. Totul apare ca un lucru firesc, neforţat, luat ca atare.

Voi urmări în continuare evoluţia lui Dolan. Nu îmi este greu să ghicesc temele pe care le va aborda. În schimb ştiu că mă va surprinde în mod plăcut prin maniera prin care o va face.

Anunțuri

A fi „la modă” e mai mult decât modă

Urăsc foarte mult afirmaţia: ” Se poartă, e în tendinţe, e la modă”. Nu numai că e o afirmaţie care, în mod paradoxal, o auzi de cele mai multe ori de la nişte persoane care nu au nici un simţ estetic şi tocmai din acest motiv se îmbraca după cum dictează alţii, după cum comandă şeful turmei, dar mă duce totodată cu gândul la momentele când mergeam cu mama la cumpărături şi strâmbam din nas la orice articol vestimentar sugerat de ea: Bluza asta ce are, am văzut atâtea fete pe stradă cu genul ăsta. E frumoasă, se poartă…numai tu eşti încăpăţânată!”

Ca să vezi…

În fine, nu asta e problema. Mă gândeam la cu totul altceva. Mă gândeam la faptul că de cele mai multe ori când ne referim la o persoană ca fiind in şi nu out, cei mai mulţi dintre noi se gândesc  la trend-urile vestimentare.
Totuşi, pentru a te încadra cu succes în fauna urbană e nevoie mai mult decât atât. Limbajul e unul din elementele ce ajută individul întru o mai bună orientare spre un anumit grup social/ turmă, la care aderă. Un lucru absolut firesc, de altfel.

Generaţia Youtube se exprimă.Comedia în România se rezumă doar la parodie. Parodiem piţipoance, oligarhi, diferite persoane publice, diferiţi oameni simpli devenite vedete pe youtube. Întrebarea mea este: Până când? În acelaşi timp, este foarte interesant faptul că am ajuns să parodiem însăşi parodia.
Sunt invadată la tot pasul de expresii şi atitudini promovate de scenetele ce se vor a fi umoristice ale lui Bendeac. Aud zilnic  expresiile prezente din show-ul lui. Aparent toată lumea e golan, ori nu mai e; vrea să îşi facă prietenă dar nu îşi găseşte. Toată lumea foloseşte expresia La naiba pe post de încheiere a unei propoziţii, iar cei mai mulţi dintre ei într-o conversaţie îşi adaptează timbrul vocii asemenea personajelor uşor cretine, însă simpatice şi populare pentru majoritatea.

Situaţia a devenit cu atât mai enervantă cu cât oamenii nu doar ca folosesc aceste expresii, dar le şi adaptează diferitelor situaţii. Spre exemplu, dacă spui că X obiect nu găseşti, cel de lângă tine va completa cu Toate X-urile să apeleze la mine. Amuzant pe moment, nu aşa amuzant când auzi aceste lucruri pe stradă zilnic.

Cândva, a fi o persoană cu simţul umorului nu era la îndemâna oricui. Acum toate lumea poate fi cool si amuzant, folosind aceste stereotipii ieftine.
Cândva şi comediile erau altfel. M-am uitat astăzi la Some like it hot, film din 1959 cuTony Curtis şi Marlyn Monroe. O poveste frumoasă, întorsături de situaţie hilare, replici lipsite de conţinut obscen…şi totuşi am râs mai mult decât dacă m-aş fi uitat la emisiunea lui Bendeac, foarte in de altfel.

Cândva omul ăsta îmi plăcea. Avea anumite idei cu care eram de acord.
Totuşi, cum poţi critica anumite lucruri, şi totodată sa le promovezi? E un lucru să ironizezi prostia şi incultura, dar să faci asta permanent, şi cu aceleaşi replici, deja vorbim de promovare.
Unii ar spune ca sketch urile comice trebuie să fie înţelese de orice om, indiferent de cultura sa. Eu cred că asta a devenit calea cea mai simplă de a scuza orice formă de lipsă a inspiraţiei. Până să devină cunoscut audienţei termenul de „cocălar” şi „piţipoancă”, până să iasă Solcanu din dulap şi să-şi facă publică orientarea sexuală, până să apară filmuleţele pe youtube cu oameni simpli în situaţii penibile nu se făcea comedie? Atunci da, nu acum.

Tot ce aud acum nu va dura mult. E o chestiune de câteva luni, şi apoi, la fel ca pe catwalk, totul va căpăta o altă imagine- un alt limbaj. Ştiu că Bendeac va continua să facă acest lucru la el în emisiune. Ştiu că aceste expresii nu vor avea finalitate. Pot doar spera că în viitorul apropiat alţi cretini se vor filma şi vor posta filmuleţul pe youtube, măcar să mai audă urechea mea şi altceva, căci momentan e foarte zgâriată.