RSS Feed

Monthly Archives: Noiembrie 2010

Nimicuri nocturne

Pe la începutul facultăţii, undeva la mijlocul lui octombrie deţineam o chestie, căzută ca din cer, fără să mi-o doresc cu ardoare dar nici să ma deranjeze prezenţa ei. Ba dimpotrivă. De ceva timp nu mă mai aflu in posesia acelui lucru şi devine supărător uneori.Ca să fiu mai precisă, era un fel de intuiţie la pătrat, (căci deja o deţineam pe clasica feminină) dezvoltată involuntar, şi care mă anunţa, prin diferite stari de lene, că nu e necesar să ma duc în ziua respectivă la cursul sau seminarul X. În urma aprinderii beculeţului intuitiv si conservarea mea la domiciliu, nu aveam să am regrete căci fie se nimerea să nu vină profesorul, să nu pună absente sau să nu se întâmple nimic interesant.

Acum mi-a cam expirat contractul cu intuiţia la pătrat şi mă trezesc că ajung la facultate la chestii neimportante şi că lipsesc la treburi ceva mai informative. Şi uite aşa, la fel ca în liceu, aflu mai tarziu de teste şi când aflu, rămân şocată de cantitatea materialului de studiu.

Vorba unui Viezure Tbc-istNu-i stres.

Făcând azi cumplita greşeala de a sta la ora de engleză, unde oricum a venit un suplinitor, m-am aflat in postura de a citi evz si a mai socializa puţin. M-a întrebat un coleg ce obiect aş alege să fiu, dacă aş fi băiat. Cam greu cu inspiraţia la orele amiezii, aşa ca nu am dat un răspuns concret. Sclipirea m-a lovit azi in aglomeraţia din Ratb. Stăteam pe scaun (oau), mulţi vârstnici de asemenea, multe alte persoane in picioare, înjurându-se din priviri pentru câţiva centimetrii de bară.

Era linişte, praf, iar soarele ne imbăta prin fereastră cu mireasma sa de început de vară. Aud deodată in dreapta mea o voce piţigăiată care enunţă o întrebare, plină de vervă.

-Pot să îl ating?

Curiozitatea îmi este stârnită şi întorc privirea. O tipă tocmai îl întrebase cele de mai sus pe un tip care avea un pui de bichon in braţe învelit într-o pătură. Căţelul era de-a dreptul adorabil. Bine, nici stăpânul nu era chiar de neglijat, dar parcă mai tare îmi venea să mă uit la chestia aia mică si fluffy ce o ţinea în braţe. În următoarele două minute, tipa începe sa mângâie căţelul, să îl scarpine după urechiuşe, ca mai apoi, să se lase puţin in jos, să se apropie de botul bichonului şi efectiv să se lase linsă pe nas, pe buze, pe lângă buze, etc. Asta în timp ce stăpânul asista la spectacol.

Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc gândindu-mă la ce bătălie cruntă are loc probabil in mintea tipului, si poate chiar si undeva ma jos, că tot se zice de bărbaţi că gândesc şi cu zona aia. Probabil doar bărbaţii pot ajunge să aibă frustrări din cauză că un patru labe are mai mult fler decât el. Cel puţin aşa e logic, că nu o să vezi niciodata pe stradă o femeie cu o birmaneza in braţe, iar in clipa când stă la semafor meltenii sa claxoneze si sa strige „pis, pis” la pisica.Nu, la stăpână.

Ideea e că dacă aş fi fost băiat nu ştiu cât de tare m-ar fi entuziasmat metamorfozarea într-un obiect, cât într-un pet. Eventual unul fluffy şi de rasă mică.

Gata cu filosofiile pe teme zoo si sociale. Trebuie să îmi odihnesc degetele. De mâine urmează suportarea anumitor consecinţe cauzate de pierderea statutului de super-femeie, de pierderea acelei intuiţii, respectiv studiul aprofundat  în teoria comunicării.

Anunțuri

Veşti din Paradis

Una din chestiile foarte des întalnite la un deţinator de blog, atunci cand nu scrie o perioadă îndelungată de timp, este folosirea stereotipului Ştiu că nu am mai scris demult pe blog… la inceputul articolului cu pricina.Mereu mă abţin sa nu fac abuz de ea, mai ales când trec vreo două săptamani fără să postez niciun articol. Chiar daca nu am un blog deţinător de centură neagră in blogosferă şi nu afectează cu nimic pe nimeni lipsa mea in acest mediu, odată ce incepi să scrii, simţi ca îţi iei într-un fel un angajament faţa de sine, iar odată renegat blogul, te încearcă un sentiment ca atunci când ai o datorie la cineva.

Spuneam recent într-un articol că de fiecare dată când mă întorc in camera de cămin am tendinţa sa fredonez versuri din Hotel Cişmigiu. Am pus mare accent de fiecare dată pe partea cu Mi-ai distrus tinereţea, sănătatea la fel, în special ultima.În prima săptămană din Bucureşti am fost răcită cum de puţine ori am fost la viaţa mea.În a doua săptămână mi-a trecut răceala, dar m-am confruntat cu o uşoară stare de anemie din cauza alimentatiei necorespunzătoare. Nu am avut colegă de cameră, am stat timp de o lună singură, ceea ce consideram eu că avea să se numeasca noroc la mine.Practic, aveam in sfârşit ceea ce îmi doream cu ardoare in urmă cu doi ani de zile. (a se citi intrebarea 9 de la Leapşa)

Cu toate astea, depresia s-a instalat cu uşurinţă, în cele mai crunte moduri.Plecasem din Iaşi o persoană energică, implicată, motivată şi am devenit în Bucuresti un focar de nepăsare si durere.Prea multă singurătate chiar strică.

Azi psihicul meu a luat-o pe o cale mai bună, poate din cauza studentei la psihologie care îmi este acum colegă de cameră. E bulgăroaică, din Ruse, şi vorbeşte destul de bine româneşte. Mult mai bine decât cei care pleacă în strainătate si după caţiva ani simulează uitarea limbii materne. Desigur, mai sunt momente când aproape că jucăm „mima”, când vrea să zica numele unui obiect şi nu ştie, dar în rest e ok.

Mi se pare în continuare amuzantă nemulţumirea omului, sau mai precis, a mea.Visăm cu ochii pe pereţi lucruri pe care ni le dorim, iar când viaţa ia o anumită cotitură si te conduce spre acel lucru, te bucuri foarte puţin de el şi nu îl mai priveşti cu acelaşi sentiment de apreciere.

Cine spunea că nu există fericire, s-a înşelat amarnic. Ea există din plin. Suntem noi niste fiare flămânde, niciodată pe deplin satisfăcute, nimfomani ai sufletului. Sau poate doar eu sunt aşa.