RSS Feed

Category Archives: Diverse

Ovidiu Ohanesian: “ Istoria adevărată este cea scrisă în spatele uşilor închise, nu ceea ce ne invaţă la şcoală.”

Un alt invitat cu o poveste interesantă a fost prezent în cadrul Serilor FJSC la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Ovidiu Ohanesian, unul din cei trei jurnalişti români răpiţi în Irak în 2005 a vorbit tinerei audienţe formată din studenţi despre riscuri, compromisuri, cât şi alte aspecte mai puţin cunoscute ale meseriei de jurnalist.

În jurul orei 18:00, în amfiteatrul R3 de la Universitate şi-a făcut prezenţa Ovidiu Ohanesian, unde a fost întâmpinat de către studenţii facultăţii de jurnalism cât şi de către moderatorul evenimentului, Lect. dr. Antonio Momoc.

Cu o atitudine uşor timidă şi nesigură, copleşit de “ numărul de studenţi care au venit să îl întâlnească”, Ovidiu Ohanesian a oferit încă din primele minute detalii sumbre ale meseriei de jurnalist, în timp ce povestea despre începuturile carierei sale.

Nu a urmat o facultate de profil, a încercat mai multe meserii şi ulterior a absolvit Facultatea de Management. Activitatea sa de jurnalist a început în 2003 cand s-a hotărât să trimită la ziarul “România Liberă” informaţii despre combinatul Krivoi Rog din Ucraina, loc în care şi lucrase. Interesul opiniei publice pe tema acestui subiect a condus la angajarea acestuia la acelaşi ziar, pe domeniul investigaţiilor.

Despre prima zi petrecută în redacţie nu vorbeşte cu prea mult entuziasm: “ Prima oară când am intrat acolo am simţit un iz de votcă şi slănină afumată. Aşa lucrau băieţii.”, îşi aduce aminte Ovidiu Ohanesian.

Mărturiseşte că a preferat dintotdeauna să îşi desfăşoare munca de teren în zone sărăcacioase, în stadiu de conflict, precum Orientul Mijlociu, deoarece le vedea mult mai interesante.

Misiune jurnalistică, răpire sau o farsă ?

 Probabil că cea mai mare curiozitate a studenţilor veniţi la întalnirea cu Ovidiu Ohanesian a fost cea privind răpirea din Irak. Însă chiar şi aşa, nimeni nu a întrerupt firul poveştii jurnalistului şi au continuat să îi asculte experienţa de viaţă şi sfaturile oferite în legătură cu tot ceea ce cuprinde mass media.

I-a încurajat pe viitorii jurnalişti să îşi îndrepte mereu atenţia către abuzuri şi nu către sfera superficială a mondenului. De altfel, în ceea ce îl priveşte, tot un abuz l-a condus pe acesta către evenimentul ce avea să  menţină în 2005 prima pagină a ziarelor cu titlul: Răpirea jurnaliştilor români în Irak !

La întrebarea: “Cum s-a alcătuit echipa de jurnalişti trimişi în Irak?” Ovidiu Ohanesian schiţează pentru prima oară un zambet. Îşi aduce aminte apoi, cu puţină indignare, de campania electorală din 2005 a lui Traian Băsescu şi promisiunile privind modificarea societăţii. Jurnalistul a încercat să dărâme valul de ipocrizie în care populaţia era învăluită şi a efectuat în acel an o serie de investigaţii la Serviciile Secrete. Acolo a descoperit că societatea românească stagna în acelaşi sistem sovietic corupt, şi a facut publice nume ale unor persoane influente, cât şi activitatea acestora în perioada comunistă.

Câteva luni mai tarziu, Ovidiu Ohanesian a primit din partea unui fost securist propunerea de a merge în Irak împreuna cu ceilalţi doi jurnalişti- Sorin Mişcoci şi Marie Jeanne Ion, pentru a realiza un reportaj despre „ frumuseţile Irakului”.

După cinci zile petrecute în Irak, celor trei jurnalişti li s-a dat ocazia să înţeleagă mai bine frumuseţile acestei ţări în clipa în care au fost răpiţi pe stradă şi racolaţi într-o maşină.

Ulterior, la întoarcerea în ţară, jurnalistul avea să descrie experienţa răpirii în cartea sa, “Amintiri din portbagaj”.

Despre cele cincizeci şi unu de zile în care a fost răpit, jurnalistul vorbeşte cu o uşoară nonşalanţă, de parcă ar povesti o piesă de teatru prost jucată  la care a asistat: vânătăile de pe faţa lor erau un simplu machiaj, mesajul de salvare o simplă regie, iar răpitorii îi cereau indicaţii cameramanului Mişcoci privind utilizarea camerei video. Cu cât suspiciunile presei din ţară privind veridicitatea acestei răpiri era pusă la îndoială, cu atât răpitorii ofereau un cadru cât mai realist: pe cameramanul Sorin Mişcoci l-au îmbrăcat în portocaliu pentru a sugera un ritual al morţii întâlnit adesea în răpiri, iar pe Ovidiu Ohanesian nu l-au mai machiat, ci l-au lovit.

La întoarcerea în ţară, cei trei jurnalişti s-au aflat timp de trei zile sub supravegherea SRI-ului şi doar Ohanesian a îndraznit apoi să iasă în faţă şi să dezvăluie adevărul despre falsa răpire.

 O luptă cu morile de vânt

 Jurnalistul a vorbit superficial despre cei doi colegi de breaslă cu care a petrecut cele cincizeci şi unu de zile în Irak. Am aflat despre Sorin Mişcoci că, mulţumită discreţiei de care a dat dovadă privind falsa răpire şi interesele aflate la mijloc, a devenit cameramanul personal al preşedintelui şi a fost decorat cu o medalie de onoare.

Ovidiu Ohanesian a preferat în schimb să scoată la iveală adevărul căci, după opinia sa, misiunea unui jurnalist este aceea de a deschide ochii opiniei publice.

Despre răpiri a vorbit ca fiind nişte operaţiuni speciale care urmăresc anumite scopuri, iar toţi cei care se află în spatele lor apar la televizor şi vorbesc despre o lume mai bună.

Din 2005 şi până în prezent, jurnalistul a publicat trei cărţi în care vorbeşte despre răpirea din Irak, persoanele implicate cât şi alte detalii de culise.

Totuşi, vinovaţii continuă să fie liberi şi să îşi desfaşoare activităţile. Despre falşii răpitori, Ovidiu Ohanesian a spus că i-a găsit chiar şi pe Facebook, unde apar în fotografii alături de familiile lor.

 Un mesaj la adresa viitoarei generaţii de jurnalişti

 Cu cât se apropia de final evenimentul, cu atât şi întrebările din amfiteatru deveneau mai numeroase.

Studenţii, deşi aflaţi la jumătatea scolii generale când fusese prezentat acest scandal în presă păreau destul de intrigaţi la adresa subiectului. Ovidiu Ohanesian le-a răspuns tuturor cu o sinceritate debordantă, încercând parcă să transmită un model de atitudine spre a fi pusă în practică în cadrul meseriei de jurnalist:

“ Dacă părinţii şi bunicii noştri au fost învăţaţi să fie minţiţi, noi nu avem nici o scuză. Trăim într-o eră informaţională şi trebuie să ştim dacă este urmărit interesul naţional sau nu. Esenţa acestei meserii constă în a deschide ochii opiniei publice. Istoria adevărată este cea scrisă în spatele uşilor inchise, nu ceea ce ne învaţă la şcoală.”

„Unitate în diversitate”- Ziua Europei 2011

Posted on

Nu mai sărbătorisem niciodată în mod oficial ziua comemorativă a fabulosului nostru continent, respectiv momentul în care s-au pus bazele constituirii Uniunii Europene.Drept urmare, am participat alături de câţiva colegi din cadrul FJSC la evenimentul în sine, unde am avut ocazia să asistăm la o serie de manifestaţii artistice şi în acelaşi timp să  explorăm mai bine tehnicile jurnalistice. A fost totodată o experienţă ambivalentă-asişti la evenimentul în sine şi te bucuri de el, şi în acelaşi timp, încerci să fii suficient de concentrat încât să prinzi detaliile semnificative, pentru a le putea transmite mai departe către cei ce nu s-au aflat la faţa locului.

Recunosc, mă aşteptam să fie o atmosferă mult mai sobră şi plină de riguriozitate. Însă întregul manifest a stat mai degrabă sub semnul jovialului, artisticului şi apropierii dintre oameni (în fond, deviza UE este Unitate în diversitate).

Matei Stoicovici, profesorul coordonator al facultăţii, ne-a propus să cuprindem momentele esenţiale (şi nu numai) ce au avut loc în  Băneasa Shopping City, sub forma unui blog colectiv, unde s-au postat toate articolele şi ştirile realizate. Ceea ce mi se pare ok, va avea atât caracter informativ, cât şi simbolic- un fel de semn de carte al experienţei în sine.

Ca la orice eveniment, intervine şi neprevăzutul. Astfel încât, cei de la care a trebuit să obţin un interviu până la urmă au fost membrii formaţiei Klasikvm, nume sugestiv de altfel, în privinţa genul muzical abordat. Probabil cel mai interesant a fost momentul în care mi-am dat seama că persoana pe care o intervievam avea emoţii mai mari chiar şi decât mine, care eram stresată de o mulţime de gânduri: dacă nu va vrea să îmi răspundă la toate întrebările, dacă nu va inregistra reportofonul and so on.

Dar îmi place să cred că a ieşit totul ok,  şi cu tot statutul nostru de „novice într-ale domeniului” am făcut o treabă destul de profesionistă.

Dilema controlorilor

Uneori mă întreb dacă există vreo şcoală care te face controlor de bilete, sau câteva cursuri la care ai asistat înainte să intri prin mijloacele de transport şi să te apuci să scoţi bani de la oameni. Îmi pun această întrebare tocmai din cauză că toţi par să semene între ei: acelaşi ton, aceeaşi expresie facială, aceleaşi replici, acelaşi sictir. Sau se merge pe premiza: „Bă, tu eşti mai nesimţit aşa de felul tău şi avid după bani, ar trebui să te faci controlor. Vino la noi! ” ?

Când eram mai mică îmi plăcea să dau de controlori. Uneori nu îmi luam intenţionat bilet. Mă provocam să ies din situaţia respectivă fără să plătesc amenda, mai făceam şi un mişto crunt de controlor…ce mai, chiar îmi plăcea!
Situaţia s-a schimbat când am mai crescut şi a început să mi se mai aglomereze agenda, prin urmare- timpul era sfânt, nu era loc de stat la taclale cu controlorii, propria destinaţie mă aştepta. Plus că am început să am accese de cetăţean corect.

Azi nu am mai fost corectă. Îmi expirase de ieri cardul ratb şi trebuia reîncărcat, banii s-au dus pe cu totul alte lucruri ( când se termină, se termină sau se strică toate deodată! ) plus medicamente, căci răceala achiziţionată pe la începutul lunii martie a revenit în forţă.
Mă urc în tramvai pentru 3 staţii. Care bilet? Aveam mâinile ocupate cu chestii cumpărate, am început să strănut, a început să plouă. Cu Dumnezeu înainte!

Înaintea mea n-a apărut Dumnezeu, ci doi controlori. Un el şi o ea. Tenul uşor spre ceva mai mult închis la culoare, ochii gălbui de la atâta fumat, voci răguşite şi ameninţătoare, cercei groşi şi groteşti de aur, aproape puteam să le vizualizez uscăţimea limbii de la atâta sete de bani.

Nu aveam nici un act la mine. Şi asta au putut să observe şi ei în momentul în care mi-am deschis geanta de dimensiuni reduse ca să imi iau serveţelele igienice. Cu un tupeu superb mi-au cerut să deschid buzunarul lateral, căci erau siguri că acolo aveam buletinul. Le-am spus că nu sunt obligată să fac acest lucru iar ei nu au nici un drept asupra mea. Câţiva oameni din tramvai au început să îmi ia şi apărarea.

Urma staţia la care trebuia să cobor. Le-am spus din nou că nu am bani să platesc amenda şi nici vreun act asupra mea. Nu au decât să coboare jos cu mine şi să le dau adresa de acasă. Femeia s-a pus în faţa uşilor, cu braţele deschise larg de parcă ar fi jucat „Ţară, ţară vrem ostaşi!” şi nu mă lăsa să trec.

Ea: Nu cobori nicăieri domnişoară, îmi arăţi buletinul.
Eu: V-am explicat că nu îl am, eu voi coborî aici, puteţi veni cu mine şi vă voi da adresa.
Ea: Nu, nu. Rămânem aici în tramvai până plătiţi.
Eu: Păi parcă nu aveam voie să stau în tramvai fără bilet. Îmi pare rău, vreau să fiu corectă şi o să cobor aici.

Şi m-am îndreptat spre celelalte uşi în paşi repezi şi am coborât. Am mers fără să mă uit înapoi. Nu au mai coborât după mine. 1-0 pour moi.

Ce înţelegem din astfel de situaţii:

  • tensiunea la care te supun controlorii nu e departe de cea în care un hoţ te bagă la colţ în miez de noapte, ameninţându-te. (pentru controlori amenzile=ciubuc)
  • orice controlor va avea impresia că tonul tău nu este unul potrivit, şi va folosi acest lucru ca scuză pentru grosolănia lor.
  • nu au nici un drept asupra ta (să te caute în geantă, buzunare etc) sau să te bruscheze în vreun fel.
  • se zice că femeile sunt a dracu- vorba asta e mai mult decât  valabilă în cazul controloriţelor.

Tschüss !

Doi şi zero. 20.

Posted on

Hai să punem un semn de carte şi pe blog.

Subsemnata a împlinit 20 de ani. În manieră precisă, exact la 19.45, când în urmă cu două decade o copilă de 22 de ani dădea naştere unei alte copile.

L-am lăsat deoparte pe clasicul „Fără griji şi fără bani” căci ar fi fost mai mult decât un truism rătăcit printre rânduri. Personal, mă simt la fel ca şi ieri, când prefixul varstei mele era 1.

Enigma lui 20 nu ţine de prezent, ci e o întreagă entitate nebuloasă şi plină fie de succes, fie de teama de eşec, în viitorul ce mă aşteaptă. Închei în mod apoteotic cele două decade trăite prin formaţia Placebo care mi-a guvernat întreaga adolescenţă, şi mă pregătesc (mai mult cu vise şi speranţe, momentan) de o cu totul şi cu totul altă experienţă.

Mulţumesc de urări, telefoane şi mesaje (+ facebook) !

Ne auzim la anul, şi mai şmecheri de atât.

Devin o târfă a cuvintelor

Posted on

O târfă e o persoană care se vinde în urma unor favoruri de ordin material. Unii mai folosesc şi denumirea de prostituată sau cea de Monica Columbeanu. De cele mai multe ori, târfa îşi va face bine meseria- fie că are un talent înnăscut, fie că remuneraţiile au ambiţionat-o să devină performantă. Desigur, putem lejer să vorbim şi despre cazurile în care o târfă îşi va practica meseria şi pentru că îi place ceea ce face.

Îmi aduc aminte cum eram în urmă cu vreo doi ani, pe la începuturile acestui blog. Eram exaltată la fiecare articol pe care îl scriam, la fiecare feed-back primit, eram în permanenţă în căutare de noi subiecte, uneori în toiul nopţii când răsărea vreo idee apucam telefonul imediat să o notez, urmând ca a doua zi să scriu articolul. Pe atunci, simpla apreciere a oamenilor faţă de articolele mele era suficientă şi îmi oferea o stare de bine.

Entuziasmul a dispărut treptat. Nu ştiu dacă de vină sunt anii studenţiei ( anul trecut citeam câteva bloguri ai unor studenţi la jurnalism, şi eram uimită de cat de rar postează, mai ales că aveam de-a face cu nişte oameni ai cuvintelor) dar în momentul de faţă, la nivel de entuziasm şi împărtăşire a ideilor, singurul lucru care m-ar stimula ar fi situaţia în care eu aş fi plătită pentru ceea ce scriu. Să ne înţelegem: nu duc lipsă de idei, aşa cum probabil nici o târfă nu a dus la viaţa ei lipsă de admiratori înainte de a se apuca de business, vorbesc aici de utilitatea de a mai împărtaşi ideile.

Desigur-Vox populi, Vox Dei ar fi de părere că nu ar trebui să renunţ la scris căci trebuie conservat acest exerciţiu pentru meseria ce mă aşteaptă. Eu cred că e greşită abordarea. De uitat nu uită nimeni cum să scrie. Vorbim de maniera în care o face. Şi pentru asta,  consider că e mai important să fii informat, să citeşti şi altceva în afară de subtitrări, eventual o porţie zilnică de cugetări.

Aşa că îmi doresc nespus de mult să mă vând. Să îmi vând cuvintele. În cei douăzeci de ani, faptele au demonstrat că am un talent înnăscut al cuvintelor, că scriu şi de plăcere, dar aş putea foarte bine- asemenea unei dame de companie, să devin mai performantă dacă aş fi recompensată.

Totuşi, scrierile mele personale nu se rezumă doar la ceea ce prezint eu pe acest blog. Mai există şi altele, ceva mai personale (nu neapărat în stilul „jurnalul vieţii mele”), cu anumite semnificaţii şi simboluri, care nu se pot manifesta în blogosferă.

De ce?

Simplu. Regula oricărei Pretty Woman: Nu săruta niciodată pe gură clientul, nu deveni sentimentală sau intim sufleteşte în vreun fel.

Mi-am pierdut cheile de la blog, dar le-am găsit

Alerg dupa metrou, alerg după profi, alerg după note. Sar peste bălţi, sar peste gropi, sar peste restanţe. Durere de apendice, durere de cap, durere în cur.

Pe cât de nostalgic am început fraza de mai sus, pe atât de brutal am încheiat-o. Cu câtă ambiţie şi determinare mă înzestrasem înainte de începerea facultăţii, cu atât de mult sictir aproape termin acest semestru.

Am văzut că mi-a apărut de foarte multe ori sintagma „andra s chapter” la motorul de căutare. Lumea vrea să ştie ce mai fac. De când am blogul,  nu de puţine ori m-am trezit întrebată:

-Hey, ce mai faci? Am vazut că n-ai mai scris pe blog.

Acum înţeleg de ce unii oameni nu mai simt nevoia să mă mai sune la fel de des, deşi ne leagă o prietenie de câţiva ani. Îşi creează impresia că viaţa mea e expusă în totalitate aici.

Fals. Căci (ca să menţinem ritmul), pe cât de lungă a fost absenţa mea pe acest blog, pe atât de agitată a fost viaţa mea în ultima perioadă.

Am fost acasă. Prima mea călatorie cu trenul pe timp de iarnă. Mă simţeam ca un fel de Anna Karenina. Nu tânjeam dupa amantul meu, Vronsky, ci după oraşul meu natal, Iaşi. Aproape am plâns când am văzut inscripţia „IASI” în Gara de Nord. Frumos în primele zile, mâncărică, somnic, revăzut oameni dragi, după care, la scurt timp după venirea moşului, pac, mă vizitează o depresie. Am citit, am mâncat, am plâns, m-am uitat la „In derivă” pe Hbo. Apoi mi-a trecut.

Am făcut o scurtă evaluare a anului ce a trecut şi am zâmbit mulţumită. Mi-am propus noi lucruri de îndeplinit pe 2011 iar lista o păstrez undeva la vedere.

Reîntoarcerea în Bucureşti m-a trezit şi mai tare la realitate şi m-a scos din orice stadiu de depresie, oferindu-mi în schimb oboseală şi o continuuă alertă. Mulţi nervi la facultate, mulţi nervi cu anumite persoane…nici nu mai încerc să intru în detalii, deşi interesante, că dacă mă trezesc că îmi citeşte vreun zeu de la fjsc blogul şi intru iar în belele? Poţi să îmi spui „maestre” la capitolul „belea”. Acum, înainte de examen, nu ar fi indicat.

Şi iată cum tânăra pseudo-jurnalistă învaţă despre autocenzurare…

Aş avea mai multe de zis, dar îmi e teamă că se vor aduna prea multe idei diferite una de cealaltă, la un loc. O consecinţă a faptului că scriu pe aici din ce în ce mai rar. De multe ori mă gândeam să renunţ la blog, nu mai scriu cu acelaşi entuziasm, nu mai simt aceeaşi nevoie să îmi exprim elucubraţiile pe aici (asta ca să nu creadă duşmanii ca a rămas Andra fără inspiraţie) dar cu toate astea, ceva mă leagă de bucăţica asta de spaţiu.

Închei aici pledoaria, sting lumina, aprind ţigara şi mă pregătesc plină de înflăcărare de sesiunea ce urmează. Sper să revin cât de curând pe aici!

În loc de urare, în loc de prea multe cuvinte