RSS Feed

Tag Archives: facultate

Sunt într-un continuu „To do List”

Posted on

 Ultimele două săptămâni au fost o continuuă alertă în privinţa facultăţii. Ceea ce este uimitor. Teme, referate, eseuri, parţiale, proiecte de prezentat mi-au fost aşezate frumos pe tavă şi am fost obligată să mă servesc. În cazul de faţă, refuzul politicos „Nu, mulţumesc” nu s-a putut aplica.

Aproape ajunsesem în stadiul ăla din reclama la MemoPlus cu studenţi care stau cu materialul de studiu în faţă şi cu gândurile furate de somn.
Şi da, facultatea poate fi a naibii de sâcâitoare cand are ea chef. Comparativ cu prima sesiune, lucrurile se prezintă la un nivel mult mai avansat, mult mai obositor.
Mă trezeam de dimineaţă ca să termin fie de învăţat, fie de scris, apoi mergeam la facultate pentru evaluare, urmând a mă returna la domiciliu pentru alte task-uri. Nu mai spun că Xerox-ul a devenit pentru mine precum biserica pentru habotnici, şi singurele satisfacţii pe care le aveam era marcarea cu un V roz chestiile duse la capăt.

Lipsa timpului şi stresul m-au făcut să înţeleg mai bine adulţii. În fond, cu aceleaşi probleme se confruntă cam toţi. Îi condamnam de multe ori că uită să îşi trăiască viaţa, lăsându-se absorbiţi de probleme cotidiene. Însă când eşti în continuă alertă, când nu mai timp pentru tine şi pentru lucurile care îţi fac plăcere, când trebuie să te împarţi în bucăţele pentru toată lumea e inevitabil să nu ajungi la pesimism şi la oboseală cronică.
Dacă asta înseamnă să fii adult, nu-mi place. Dacă asta înseamnă să fii jurnalist, nu place.
Am ajuns astfel la concluzia că sunt un om mort dacă nu îmi aloc constant o perioadă de timp doar pentru mine. Să fiu detaşată doar eu cu gândurile mele, să citesc o carte, să văd un film bun, să îmi limpezesc scopurile. Recunosc că mi-au cam lipsit. Pentru mine izolarea e cel mai bun remediu împotriva oricăror nelinişti şi nesiguranţe. Introspecţia mă ajută să clarific mult mai bine anumite aspecte, să mă cunosc pe mine însumi şi să stabilesc direcţia pe care doleanţele mele o sugerează.

Am fost întrebată de multe ori cum de am ştiut de mică ceea ce vreau să fac cu viaţa mea. Probabil răspunsul cel mai corect ar fi faptul că sunt dependentă de aceea conexiune cu propriul eu, şi care îmi clarifică multe aspecte din viaţă. Trebuie să fac rost de starea asta cât mai curând.

E la modă să fii zen, se vorbeşte despre importanţa meditaţiei la tot pasul…Dar spre deosebire de alte trend-uri, ăsta chiar e unul necesar.

Anunțuri

Pe noi cine ne bagă în seamă?

Meseria de jurnalist e un paradox. Jurnalismul nu e o meserie. Ştiam acest lucru de foarte mult timp, în fond, a devenit ca un fel de motto, frază simbol, pentru cei care îşi dau cu părerea în privinţa profesionalismului din acest domeniu.

Te interesează jurnalismul, crezi că ai aptitudinile necesare, auzi la tot pasul că nu o facultate în domeniu te formează ca şi jurnalist. Ce e de făcut?

Dacă nu urmezi o facultate  este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă (cică nu se poate fără diplomă, puţini sunt cei care te bagă în seamă) .Buuun. Facem 3 ani de facultate, apoi o auzim pe aia cu Pai în ziua de azi, dacă nu ai şi un master, degeaba ai făcut facultatea! Mai facem şi vreo 2 ani de master, asudăm, căscăm, plătim din greu. Toate astea în timp ce alţii lucrează fie în presa scrisă, fie la radio sau tv, fără nici un fel de pregătire superioară în domeniu.

Săptămâna aceasta am participat la o dezbatere  în care invitat a fost Cristian Tudor Popescu. Declarat în repetate rânduri drept „cel mai bun jurnalist din Romania” eram curioasă să aflu părerea lui cu privire la situaţia în cauză. Omul a spus ceva lucruri interesante şi părea mult mai relaxat faţă de cum eram obişnuită să îl văd in media. Aşa cum mă aşteptam, nu a susţinut nici el necesitatea unei facultăţi în domeniu pentru a lucra ca jurnalist, însă ea îţi poate oferi totodată nişte noţiuni, o anumită bază, a căror importanţă nu e de contestat.

Foarte bine. Perfect de acord. Doar că la facultate acea bază se manifestă prin multă teorie, pălăvrăgeală-de multe ori inutilă despre istoria presei cu „rumânismele” lui Aron Pumnu, combinată cu detalii ale evenimentelor politice, şiruri întregi de nume de personalităţi,  scheme şi schiţe complicate despre comunicare şi cum se manifestă aceasta (de multe ori am avut impresia că mă aflu la facultatea de psihologie) . Ştiu că un jurnalist trebuie să ştie din toate câte puţin. Dar lucrurile de genul fie le-am mai descoperit cândva, fie ar trebui să facă parte din bagajul meu de cultură generală. Cultura generală se decoperă în timpul liber, după bunul plac al fiecăruia.

La facultate am venit să fac lucruri ceva mai „la subiect”, ceva mai multă practică, astfel încât, după terminarea facultăţii să nu mi se trântească uşile în nas, pe motiv că sunt novice în ale domeniului.

Încă mai am speranţa că asta e o situaţie generală, tipică anului I, până ne alegem specializarea.

Mă întreb dacă peste câţiva ani Dani Oţil va primi titlul de „cel mai bun jurnalist al anului”. La urma urmei, Badea a obţinut această titulatură în 2009 şi a plecat de pe acelaşi loc pe care se află Dani acum, în perioada când avea matinalul cu Teo. Despre ce e vorba aici? Despre şansă? Despre compromis? Pentru a putea practica ceea ce îmi place ar trebui să încep cu puţin circ, pamflet, entertainment, pentru că prinde la public, iar după ce îmi fac un nume sonor să pot spera să fiu mai tare bagată în seamă îndomeniul la care acced, decât dacă m-aş prezenta cu o simplă diplomă de absolvire a facultăţii?

Dileme, dileme, dileme…

Probabil mă voi lămuri tot singură, pe parcurs.

Mi-am pierdut cheile de la blog, dar le-am găsit

Alerg dupa metrou, alerg după profi, alerg după note. Sar peste bălţi, sar peste gropi, sar peste restanţe. Durere de apendice, durere de cap, durere în cur.

Pe cât de nostalgic am început fraza de mai sus, pe atât de brutal am încheiat-o. Cu câtă ambiţie şi determinare mă înzestrasem înainte de începerea facultăţii, cu atât de mult sictir aproape termin acest semestru.

Am văzut că mi-a apărut de foarte multe ori sintagma „andra s chapter” la motorul de căutare. Lumea vrea să ştie ce mai fac. De când am blogul,  nu de puţine ori m-am trezit întrebată:

-Hey, ce mai faci? Am vazut că n-ai mai scris pe blog.

Acum înţeleg de ce unii oameni nu mai simt nevoia să mă mai sune la fel de des, deşi ne leagă o prietenie de câţiva ani. Îşi creează impresia că viaţa mea e expusă în totalitate aici.

Fals. Căci (ca să menţinem ritmul), pe cât de lungă a fost absenţa mea pe acest blog, pe atât de agitată a fost viaţa mea în ultima perioadă.

Am fost acasă. Prima mea călatorie cu trenul pe timp de iarnă. Mă simţeam ca un fel de Anna Karenina. Nu tânjeam dupa amantul meu, Vronsky, ci după oraşul meu natal, Iaşi. Aproape am plâns când am văzut inscripţia „IASI” în Gara de Nord. Frumos în primele zile, mâncărică, somnic, revăzut oameni dragi, după care, la scurt timp după venirea moşului, pac, mă vizitează o depresie. Am citit, am mâncat, am plâns, m-am uitat la „In derivă” pe Hbo. Apoi mi-a trecut.

Am făcut o scurtă evaluare a anului ce a trecut şi am zâmbit mulţumită. Mi-am propus noi lucruri de îndeplinit pe 2011 iar lista o păstrez undeva la vedere.

Reîntoarcerea în Bucureşti m-a trezit şi mai tare la realitate şi m-a scos din orice stadiu de depresie, oferindu-mi în schimb oboseală şi o continuuă alertă. Mulţi nervi la facultate, mulţi nervi cu anumite persoane…nici nu mai încerc să intru în detalii, deşi interesante, că dacă mă trezesc că îmi citeşte vreun zeu de la fjsc blogul şi intru iar în belele? Poţi să îmi spui „maestre” la capitolul „belea”. Acum, înainte de examen, nu ar fi indicat.

Şi iată cum tânăra pseudo-jurnalistă învaţă despre autocenzurare…

Aş avea mai multe de zis, dar îmi e teamă că se vor aduna prea multe idei diferite una de cealaltă, la un loc. O consecinţă a faptului că scriu pe aici din ce în ce mai rar. De multe ori mă gândeam să renunţ la blog, nu mai scriu cu acelaşi entuziasm, nu mai simt aceeaşi nevoie să îmi exprim elucubraţiile pe aici (asta ca să nu creadă duşmanii ca a rămas Andra fără inspiraţie) dar cu toate astea, ceva mă leagă de bucăţica asta de spaţiu.

Închei aici pledoaria, sting lumina, aprind ţigara şi mă pregătesc plină de înflăcărare de sesiunea ce urmează. Sper să revin cât de curând pe aici!

Nimicuri nocturne

Pe la începutul facultăţii, undeva la mijlocul lui octombrie deţineam o chestie, căzută ca din cer, fără să mi-o doresc cu ardoare dar nici să ma deranjeze prezenţa ei. Ba dimpotrivă. De ceva timp nu mă mai aflu in posesia acelui lucru şi devine supărător uneori.Ca să fiu mai precisă, era un fel de intuiţie la pătrat, (căci deja o deţineam pe clasica feminină) dezvoltată involuntar, şi care mă anunţa, prin diferite stari de lene, că nu e necesar să ma duc în ziua respectivă la cursul sau seminarul X. În urma aprinderii beculeţului intuitiv si conservarea mea la domiciliu, nu aveam să am regrete căci fie se nimerea să nu vină profesorul, să nu pună absente sau să nu se întâmple nimic interesant.

Acum mi-a cam expirat contractul cu intuiţia la pătrat şi mă trezesc că ajung la facultate la chestii neimportante şi că lipsesc la treburi ceva mai informative. Şi uite aşa, la fel ca în liceu, aflu mai tarziu de teste şi când aflu, rămân şocată de cantitatea materialului de studiu.

Vorba unui Viezure Tbc-istNu-i stres.

Făcând azi cumplita greşeala de a sta la ora de engleză, unde oricum a venit un suplinitor, m-am aflat in postura de a citi evz si a mai socializa puţin. M-a întrebat un coleg ce obiect aş alege să fiu, dacă aş fi băiat. Cam greu cu inspiraţia la orele amiezii, aşa ca nu am dat un răspuns concret. Sclipirea m-a lovit azi in aglomeraţia din Ratb. Stăteam pe scaun (oau), mulţi vârstnici de asemenea, multe alte persoane in picioare, înjurându-se din priviri pentru câţiva centimetrii de bară.

Era linişte, praf, iar soarele ne imbăta prin fereastră cu mireasma sa de început de vară. Aud deodată in dreapta mea o voce piţigăiată care enunţă o întrebare, plină de vervă.

-Pot să îl ating?

Curiozitatea îmi este stârnită şi întorc privirea. O tipă tocmai îl întrebase cele de mai sus pe un tip care avea un pui de bichon in braţe învelit într-o pătură. Căţelul era de-a dreptul adorabil. Bine, nici stăpânul nu era chiar de neglijat, dar parcă mai tare îmi venea să mă uit la chestia aia mică si fluffy ce o ţinea în braţe. În următoarele două minute, tipa începe sa mângâie căţelul, să îl scarpine după urechiuşe, ca mai apoi, să se lase puţin in jos, să se apropie de botul bichonului şi efectiv să se lase linsă pe nas, pe buze, pe lângă buze, etc. Asta în timp ce stăpânul asista la spectacol.

Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc gândindu-mă la ce bătălie cruntă are loc probabil in mintea tipului, si poate chiar si undeva ma jos, că tot se zice de bărbaţi că gândesc şi cu zona aia. Probabil doar bărbaţii pot ajunge să aibă frustrări din cauză că un patru labe are mai mult fler decât el. Cel puţin aşa e logic, că nu o să vezi niciodata pe stradă o femeie cu o birmaneza in braţe, iar in clipa când stă la semafor meltenii sa claxoneze si sa strige „pis, pis” la pisica.Nu, la stăpână.

Ideea e că dacă aş fi fost băiat nu ştiu cât de tare m-ar fi entuziasmat metamorfozarea într-un obiect, cât într-un pet. Eventual unul fluffy şi de rasă mică.

Gata cu filosofiile pe teme zoo si sociale. Trebuie să îmi odihnesc degetele. De mâine urmează suportarea anumitor consecinţe cauzate de pierderea statutului de super-femeie, de pierderea acelei intuiţii, respectiv studiul aprofundat  în teoria comunicării.

Veşti din Paradis

Una din chestiile foarte des întalnite la un deţinator de blog, atunci cand nu scrie o perioadă îndelungată de timp, este folosirea stereotipului Ştiu că nu am mai scris demult pe blog… la inceputul articolului cu pricina.Mereu mă abţin sa nu fac abuz de ea, mai ales când trec vreo două săptamani fără să postez niciun articol. Chiar daca nu am un blog deţinător de centură neagră in blogosferă şi nu afectează cu nimic pe nimeni lipsa mea in acest mediu, odată ce incepi să scrii, simţi ca îţi iei într-un fel un angajament faţa de sine, iar odată renegat blogul, te încearcă un sentiment ca atunci când ai o datorie la cineva.

Spuneam recent într-un articol că de fiecare dată când mă întorc in camera de cămin am tendinţa sa fredonez versuri din Hotel Cişmigiu. Am pus mare accent de fiecare dată pe partea cu Mi-ai distrus tinereţea, sănătatea la fel, în special ultima.În prima săptămană din Bucureşti am fost răcită cum de puţine ori am fost la viaţa mea.În a doua săptămână mi-a trecut răceala, dar m-am confruntat cu o uşoară stare de anemie din cauza alimentatiei necorespunzătoare. Nu am avut colegă de cameră, am stat timp de o lună singură, ceea ce consideram eu că avea să se numeasca noroc la mine.Practic, aveam in sfârşit ceea ce îmi doream cu ardoare in urmă cu doi ani de zile. (a se citi intrebarea 9 de la Leapşa)

Cu toate astea, depresia s-a instalat cu uşurinţă, în cele mai crunte moduri.Plecasem din Iaşi o persoană energică, implicată, motivată şi am devenit în Bucuresti un focar de nepăsare si durere.Prea multă singurătate chiar strică.

Azi psihicul meu a luat-o pe o cale mai bună, poate din cauza studentei la psihologie care îmi este acum colegă de cameră. E bulgăroaică, din Ruse, şi vorbeşte destul de bine româneşte. Mult mai bine decât cei care pleacă în strainătate si după caţiva ani simulează uitarea limbii materne. Desigur, mai sunt momente când aproape că jucăm „mima”, când vrea să zica numele unui obiect şi nu ştie, dar în rest e ok.

Mi se pare în continuare amuzantă nemulţumirea omului, sau mai precis, a mea.Visăm cu ochii pe pereţi lucruri pe care ni le dorim, iar când viaţa ia o anumită cotitură si te conduce spre acel lucru, te bucuri foarte puţin de el şi nu îl mai priveşti cu acelaşi sentiment de apreciere.

Cine spunea că nu există fericire, s-a înşelat amarnic. Ea există din plin. Suntem noi niste fiare flămânde, niciodată pe deplin satisfăcute, nimfomani ai sufletului. Sau poate doar eu sunt aşa.

Îmbătrânesc, deci evoluez.

Priveam azi pe fereastră şi urmăream atentă o copilă de vreo zece ani, cu o sacoşă destul de grea într-o mână, şi nu am avut cum să nu îmi aduc aminte de perioada când eram exact ca ea.Carrefour nu exista, aşa că de obicei sâmbăta eram trimisă cu listuţa de cumpărături la magazinul din colţ.Cele mai ciudate gânduri şi planuri de viitor îmi veneau în drumul spre casă, printre blocuri (da, aveam planuri de viitor la vârsta aia). Probabil că dacă as fi fost copil înainte de 89, în timpul pe care l-aş fi alocat aprovizionării de alimente, aş fi avut atât de multe lucruri la care să mă gândesc, încât acum aş fi fost deja un geniu.

Până pe la 7 ani eram doctoriţă, aşa era trendul, nu ca la generaţia de azi care vor să se facă astronauţi.După ce cânt la o serbare, învăţătoarea îi recomandă mamei să mă ducă la concursuri de muzică pentru copii.Un an a ţinut chestia asta.La 8 ani citesc „Singur pe lume” şi după primele trei capitole mă hotărăsc că vreau să devin scriitoare.Iau un caiet dictando care avea un câine desenat pe copertă şi îmi încep romanul:Lumea câinilor.Continui până în clasa a-4-a să descopăr pasiunea pentru scris, mă înscriu la un cerc literar, iau şi un premiu la un concurs pentru cea mai bună compunere, mai fac pe-a oratorul la serbări fără să mă bâlbâi, joc în câteva scenete, producând astfel mult orgasm părinţilor şi motive de laudă pe la ei prin cercuri.Tot în perioada asta încep să scriu un jurnal pe care bastarzii mi-l citesc pe ascuns.
Pe la 10 ani, mama îmi suflă în ureche ideea că atunci când o să cresc mare să mă fac jurnalist.Ideea îmi place.Când sunt singură, îmi aranjez păpuşile pe post de spectatori şi îmi exersez propria emisiune, inspirându-mă din titlurile de prin Tvmania.Pe stradă spun tare şi răspicat ce mă deranjează, pun întrebări ciudate adulţilor, devin un Gică- contra, dar şi nepoliticoasă pentru mulţi.

În clasa a-5-a intru la un liceu elitist la care mama îşi dorea să ajung chiar înainte de a îl cunoaşte pe tata.Doamna învăţătoare e înlocuită de profesori de diferite tipologii.Sunt fascinată de caracterul fiecăruia astfel încât încep să îi imit în timpl liber.Momentul crucial în care Andra devine un fel de clovn.Dar cât îi place! Avea să se intample asta şi în timpul liceului.

În clasa a-6-a scrie o scenetă în care îi atribuie fiecărui coleg câte un rol.După ore îşi încearcă talentul regizoral, însă se termină totul în clipa când pălmuieşte un coleg care se maimuţărea, în loc să recite.Renunţă.Se întoarce spre scris.Descoperă Lord of the Rings şi Harry Potter şi e fascinată de poveştile care au şi o latură mai Sf.Zice că poate să facă şi ea asta, aşa că timp de doi ani de zile îşi face planul cărţii, ca mai apoi, în clasa a-8-a să înceapă să o scrie la calculator, calculatorul să se strice şi să îşi piardă materialul.Dezamăgită, renunţă.O tentează să dea la actorie, însă doar cu gândul.Rămâne la acelaşi liceu preaslăvit-Colegiul Costache Negruzzi.
La începutul liceului devine puţin emo şi singuratică.Îşi petrece mult timp ascultând muzică şi constată că i se conturează multe imagini pe fundalul diferitelor melodii.O atrage regia.
Începe să citească foarte mult şi să scrie din ce în ce mai puţin.Până în clasa a-11-a când îşi face blog.Ăsta adică.Pe măsură ce scrie şi devine mai informată, începe să creadă cu tărie ca va urma jurnalismul.

În clasa a-12-a ia lecţii online despre scenaristică şi scrie primul scenariu de lung metraj pentru Hbo. Nu câştigă nimic, doar experienţă şi absenţe la şcoală.E ferm hotărâtă că va da la jurnalism, iar apoi la regie şi film.Zice că lasă Iaşiul pentru Bucureşti, în ideea unor mai mari provocări în domeniu

Am sărit multe etape minore, cum ar fi aceea când mă credeam compozitoare şi compuneam melodii pentru vară-mea care voia să îşi facă formaţie.Asta în epoca lolitelor de la Andre.Sau pe aia când voiam să fiu creator de modă şi îmi denumeam colecţia Andra’s Secret (scuze, Victoria, că te-am plagiat, dar aveam şi eu secretul meu).

Mă întreb acum dacă într adevăr am ajuns la acea maturitate în care să îmi conştientizez adevăratele aptitudini şi capacitatea de a lua alegerile potrivite pentru viitor.

Faptele şi pasiunile mele ar trebui să arate că ştiu ce vreau.Şi sunt absolut convinsă că, în ciuda faptului că auzim la tot pasul că la vârsta asta suntem confunzi, toţi tinerii ştiu într-un fel sau altul ce le face plăcere să facă.Dar cum în România dobândirea unui loc de muncă şi al unui trai ceva mai mult decât decent în domeniul care îţi place e un fapt demn de Guiness Book, de multe ori suntem nevoiţi să ne gândim de două ori.

Ceea ce tocmai am făcut.

O săptămână, şapte zile,o sută şaizeci şi opt de ore…

…că tot e la modă să exprimi scurgerea timpului cât mai detaliat, mai ales pe acolo prin Rahova la băieţii şmecheri cu relaţii în Tg Ocna.

După o sută şaizeci şi opt de ore petrecute în Bucureşti văd lucrurile la un cu totul alt nivel, comparativ cu cele două zile petrecute în capitală în luna iulie, când am venit să dau admiterea la fjsc.Totul este mult mai mare (şi aici nu mă refer la Casa Poporului sau sufletul cetăţenilor urbei):nesimţirea, grosolănia, prostia.

Oh, cocalari ieşeni, cât îmi lipsiţi…Unde sunt momentele când îmi făceaţi serenade în mijlocul străzii, când îmi spuneaţi că sunt frumoasă şi îmi cereaţi numărul cu o insistenţă politicoasă, totuşi?Unde sunt glorioasele clipe când în încercările voastre nereuşite de abordare foloseaţi apelativul „domnişoară” iar apoi scuipaţi suav coaja de sămânţă pe trotuar?

Aici lucrurile stau ceva mai diferit. Colegii voştri de la alt trust, adică din capitală, acel loc care se presupune că se apropie ceva mai bine de moravurile europene şi mentalitatea occidentală, îmi oferă cu totul altceva.”Domnişoară” e înlocuit cu „„, iar serenadele- cu detalii ţipate în plină stradă despre ce mi-ar face, în ce poziţie şi cu ce intensitate.

Revenind la lucruri mai puţin hedoniste, am găsit stimulentul perfect în caz de voi dori vreodată să îmi smulg inima din piept, să o ţin câteva clipe în palmă şi să o privesc, cu un rânjet sadic, ca în filmele sf, cum încă se mai zbate şi face balonaşe de sânge.

Cum?Simplu.Intrând într-o dispută cu un pensionar bucureştean.

Nu, nu e aceeaşi chestie care zici tu că ai întâlnit-o de atâtea ori în autobuz.La paranoia tipică vârstei a 4 a i se mai adaugă şi binecunoscutul tupeu bucureştean (care nu, nu e un mit) şi obţii un amestec omogen de sentimente si trăiri care ar putea cu uşurinţă să echivaleze cu invenţia lui Nobel, dinamita.

Intru într-un magazin şi aştept la rând să o întreb pe vânzătoare dacă au un anumit produs la ei în stoc.Singurul client era o femeie (mai trebuie să mai dau vreun indiciu cu privire la vârsta ei?) care punea foarte multe întrebări în legătură cu produsul care o interesa.Expresia vânzătoarei îmi dădea de înţeles că răspundea la întrebările femeii mai bine de 10 minute.Se lasă linişte.Pensionara continuă să îşi analizeze produsul, fără să mai pună întrebări.Îmi permit să mă uit spre vânzătoare şi să îi pun o întrebare.

Pensionara:Dom-ni-soa-ră, sunteţi ne-po-li-ti-coa-să, doamna se ocupa de mi-ne acum.

Eu(neobişnuit de calmă):Mă scuzaţi, dar nu am întrerupt pe nimeni, am aşteptat mai întâi să terminaţi.

În continuare o ignor şi analizez produsul care mă interesa.Cred că am stat vreo două minute în magazin-120 de secunde, timp în care pensionara îşi renega produsul şi începea să vorbească despre mine, ca şi cum nu aş fi fost prezentă.Sintagme precum „proastă creştere” şi „tineretul din ziua de azi” erau nelipsite.Eu-pe pacea mea, dar femeia continua să aibă mâncărimi pe limbă.

Când mă întorc înspre ieşire, mă priveşte cu două bucăţi de ochi senili si imi zice:

P:Nu se poate aşa ceva…măcar dacă ziceai „Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup…”

Eu:Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup şi să vă spun că mă poluati fonic şi mă plictisiţi.O zi bună.

Şi am plecat.În urma mea,prin termopanul uşii de la magazin, nu am mai zărit decât o gură căscată ce susţinea înăuntru o proteză dentară.

Mi-am făcut mulţi nervi în cele şapte zile-o sută şaizeci şi opt de ore bucureştene:vremea, distanţa, oamenii, aglomeraţia, oamenii.

Nu sunt capabilă nici măcar să exprim câteva enunţuri constructive despre începutul facultăţii, poate pentru că singurul lucru interesant pe care l-am trăit până acum la fjsc a fost aroganţa şi egocentrismul unor profesori.Dragii de ei.

Noţiunile introductive prezentate până acum foarte puţin mă stimulează.Aştept să trecem la lucruri mai serioase.Oamenii…încă nu îi cunosc atât de bine, însă sper să nu îmi dezamăgească aşteptările.Per ansamblu e ok.

La primul curs de PAO domnul George Hari Popescu ne-a băgat-o pe aia cu hârtia igienică.Nici nu dădusem admiterea şi eu îi cunoşteam metoda, dar am tăcut şi am făcut pe-a neştiutoarea.

P.S: Pe sistemul Mircea Badea „Ce facem cu proştii care ne enervează-le scriem numărul pe blog” o să îmi permit şi eu să tastez câteva cifre.Cifrele sunt următoarele:0743613521.

Îmi dă beep-uri lungi încontinuu şi nu prea vorbeşte dacă răspund.Mi-a trimis un singur mesaj:”scuze dacă team deranjat”, iar apoi a continuat să mă beepuie.O să îi zic gigel, cu g mic, că oricum e prea prost şi nu ştie cum se scrie corect.(nu trag concluzii pripite, asa reiese din sms lui).Aşa că dacă sunteţi nervoşi şi vreţi să înjuraţi pe cineva dar nu aveţi pe cine, sunaţi-l pe gigel.