RSS Feed

Monthly Archives: Martie 2011

Dilema controlorilor

Uneori mă întreb dacă există vreo şcoală care te face controlor de bilete, sau câteva cursuri la care ai asistat înainte să intri prin mijloacele de transport şi să te apuci să scoţi bani de la oameni. Îmi pun această întrebare tocmai din cauză că toţi par să semene între ei: acelaşi ton, aceeaşi expresie facială, aceleaşi replici, acelaşi sictir. Sau se merge pe premiza: „Bă, tu eşti mai nesimţit aşa de felul tău şi avid după bani, ar trebui să te faci controlor. Vino la noi! ” ?

Când eram mai mică îmi plăcea să dau de controlori. Uneori nu îmi luam intenţionat bilet. Mă provocam să ies din situaţia respectivă fără să plătesc amenda, mai făceam şi un mişto crunt de controlor…ce mai, chiar îmi plăcea!
Situaţia s-a schimbat când am mai crescut şi a început să mi se mai aglomereze agenda, prin urmare- timpul era sfânt, nu era loc de stat la taclale cu controlorii, propria destinaţie mă aştepta. Plus că am început să am accese de cetăţean corect.

Azi nu am mai fost corectă. Îmi expirase de ieri cardul ratb şi trebuia reîncărcat, banii s-au dus pe cu totul alte lucruri ( când se termină, se termină sau se strică toate deodată! ) plus medicamente, căci răceala achiziţionată pe la începutul lunii martie a revenit în forţă.
Mă urc în tramvai pentru 3 staţii. Care bilet? Aveam mâinile ocupate cu chestii cumpărate, am început să strănut, a început să plouă. Cu Dumnezeu înainte!

Înaintea mea n-a apărut Dumnezeu, ci doi controlori. Un el şi o ea. Tenul uşor spre ceva mai mult închis la culoare, ochii gălbui de la atâta fumat, voci răguşite şi ameninţătoare, cercei groşi şi groteşti de aur, aproape puteam să le vizualizez uscăţimea limbii de la atâta sete de bani.

Nu aveam nici un act la mine. Şi asta au putut să observe şi ei în momentul în care mi-am deschis geanta de dimensiuni reduse ca să imi iau serveţelele igienice. Cu un tupeu superb mi-au cerut să deschid buzunarul lateral, căci erau siguri că acolo aveam buletinul. Le-am spus că nu sunt obligată să fac acest lucru iar ei nu au nici un drept asupra mea. Câţiva oameni din tramvai au început să îmi ia şi apărarea.

Urma staţia la care trebuia să cobor. Le-am spus din nou că nu am bani să platesc amenda şi nici vreun act asupra mea. Nu au decât să coboare jos cu mine şi să le dau adresa de acasă. Femeia s-a pus în faţa uşilor, cu braţele deschise larg de parcă ar fi jucat „Ţară, ţară vrem ostaşi!” şi nu mă lăsa să trec.

Ea: Nu cobori nicăieri domnişoară, îmi arăţi buletinul.
Eu: V-am explicat că nu îl am, eu voi coborî aici, puteţi veni cu mine şi vă voi da adresa.
Ea: Nu, nu. Rămânem aici în tramvai până plătiţi.
Eu: Păi parcă nu aveam voie să stau în tramvai fără bilet. Îmi pare rău, vreau să fiu corectă şi o să cobor aici.

Şi m-am îndreptat spre celelalte uşi în paşi repezi şi am coborât. Am mers fără să mă uit înapoi. Nu au mai coborât după mine. 1-0 pour moi.

Ce înţelegem din astfel de situaţii:

  • tensiunea la care te supun controlorii nu e departe de cea în care un hoţ te bagă la colţ în miez de noapte, ameninţându-te. (pentru controlori amenzile=ciubuc)
  • orice controlor va avea impresia că tonul tău nu este unul potrivit, şi va folosi acest lucru ca scuză pentru grosolănia lor.
  • nu au nici un drept asupra ta (să te caute în geantă, buzunare etc) sau să te bruscheze în vreun fel.
  • se zice că femeile sunt a dracu- vorba asta e mai mult decât  valabilă în cazul controloriţelor.

Tschüss !

Doi şi zero. 20.

Posted on

Hai să punem un semn de carte şi pe blog.

Subsemnata a împlinit 20 de ani. În manieră precisă, exact la 19.45, când în urmă cu două decade o copilă de 22 de ani dădea naştere unei alte copile.

L-am lăsat deoparte pe clasicul „Fără griji şi fără bani” căci ar fi fost mai mult decât un truism rătăcit printre rânduri. Personal, mă simt la fel ca şi ieri, când prefixul varstei mele era 1.

Enigma lui 20 nu ţine de prezent, ci e o întreagă entitate nebuloasă şi plină fie de succes, fie de teama de eşec, în viitorul ce mă aşteaptă. Închei în mod apoteotic cele două decade trăite prin formaţia Placebo care mi-a guvernat întreaga adolescenţă, şi mă pregătesc (mai mult cu vise şi speranţe, momentan) de o cu totul şi cu totul altă experienţă.

Mulţumesc de urări, telefoane şi mesaje (+ facebook) !

Ne auzim la anul, şi mai şmecheri de atât.

Devin o târfă a cuvintelor

Posted on

O târfă e o persoană care se vinde în urma unor favoruri de ordin material. Unii mai folosesc şi denumirea de prostituată sau cea de Monica Columbeanu. De cele mai multe ori, târfa îşi va face bine meseria- fie că are un talent înnăscut, fie că remuneraţiile au ambiţionat-o să devină performantă. Desigur, putem lejer să vorbim şi despre cazurile în care o târfă îşi va practica meseria şi pentru că îi place ceea ce face.

Îmi aduc aminte cum eram în urmă cu vreo doi ani, pe la începuturile acestui blog. Eram exaltată la fiecare articol pe care îl scriam, la fiecare feed-back primit, eram în permanenţă în căutare de noi subiecte, uneori în toiul nopţii când răsărea vreo idee apucam telefonul imediat să o notez, urmând ca a doua zi să scriu articolul. Pe atunci, simpla apreciere a oamenilor faţă de articolele mele era suficientă şi îmi oferea o stare de bine.

Entuziasmul a dispărut treptat. Nu ştiu dacă de vină sunt anii studenţiei ( anul trecut citeam câteva bloguri ai unor studenţi la jurnalism, şi eram uimită de cat de rar postează, mai ales că aveam de-a face cu nişte oameni ai cuvintelor) dar în momentul de faţă, la nivel de entuziasm şi împărtăşire a ideilor, singurul lucru care m-ar stimula ar fi situaţia în care eu aş fi plătită pentru ceea ce scriu. Să ne înţelegem: nu duc lipsă de idei, aşa cum probabil nici o târfă nu a dus la viaţa ei lipsă de admiratori înainte de a se apuca de business, vorbesc aici de utilitatea de a mai împărtaşi ideile.

Desigur-Vox populi, Vox Dei ar fi de părere că nu ar trebui să renunţ la scris căci trebuie conservat acest exerciţiu pentru meseria ce mă aşteaptă. Eu cred că e greşită abordarea. De uitat nu uită nimeni cum să scrie. Vorbim de maniera în care o face. Şi pentru asta,  consider că e mai important să fii informat, să citeşti şi altceva în afară de subtitrări, eventual o porţie zilnică de cugetări.

Aşa că îmi doresc nespus de mult să mă vând. Să îmi vând cuvintele. În cei douăzeci de ani, faptele au demonstrat că am un talent înnăscut al cuvintelor, că scriu şi de plăcere, dar aş putea foarte bine- asemenea unei dame de companie, să devin mai performantă dacă aş fi recompensată.

Totuşi, scrierile mele personale nu se rezumă doar la ceea ce prezint eu pe acest blog. Mai există şi altele, ceva mai personale (nu neapărat în stilul „jurnalul vieţii mele”), cu anumite semnificaţii şi simboluri, care nu se pot manifesta în blogosferă.

De ce?

Simplu. Regula oricărei Pretty Woman: Nu săruta niciodată pe gură clientul, nu deveni sentimentală sau intim sufleteşte în vreun fel.