RSS Feed

Monthly Archives: Ianuarie 2011

Pe noi cine ne bagă în seamă?

Meseria de jurnalist e un paradox. Jurnalismul nu e o meserie. Ştiam acest lucru de foarte mult timp, în fond, a devenit ca un fel de motto, frază simbol, pentru cei care îşi dau cu părerea în privinţa profesionalismului din acest domeniu.

Te interesează jurnalismul, crezi că ai aptitudinile necesare, auzi la tot pasul că nu o facultate în domeniu te formează ca şi jurnalist. Ce e de făcut?

Dacă nu urmezi o facultate  este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă (cică nu se poate fără diplomă, puţini sunt cei care te bagă în seamă) .Buuun. Facem 3 ani de facultate, apoi o auzim pe aia cu Pai în ziua de azi, dacă nu ai şi un master, degeaba ai făcut facultatea! Mai facem şi vreo 2 ani de master, asudăm, căscăm, plătim din greu. Toate astea în timp ce alţii lucrează fie în presa scrisă, fie la radio sau tv, fără nici un fel de pregătire superioară în domeniu.

Săptămâna aceasta am participat la o dezbatere  în care invitat a fost Cristian Tudor Popescu. Declarat în repetate rânduri drept „cel mai bun jurnalist din Romania” eram curioasă să aflu părerea lui cu privire la situaţia în cauză. Omul a spus ceva lucruri interesante şi părea mult mai relaxat faţă de cum eram obişnuită să îl văd in media. Aşa cum mă aşteptam, nu a susţinut nici el necesitatea unei facultăţi în domeniu pentru a lucra ca jurnalist, însă ea îţi poate oferi totodată nişte noţiuni, o anumită bază, a căror importanţă nu e de contestat.

Foarte bine. Perfect de acord. Doar că la facultate acea bază se manifestă prin multă teorie, pălăvrăgeală-de multe ori inutilă despre istoria presei cu „rumânismele” lui Aron Pumnu, combinată cu detalii ale evenimentelor politice, şiruri întregi de nume de personalităţi,  scheme şi schiţe complicate despre comunicare şi cum se manifestă aceasta (de multe ori am avut impresia că mă aflu la facultatea de psihologie) . Ştiu că un jurnalist trebuie să ştie din toate câte puţin. Dar lucrurile de genul fie le-am mai descoperit cândva, fie ar trebui să facă parte din bagajul meu de cultură generală. Cultura generală se decoperă în timpul liber, după bunul plac al fiecăruia.

La facultate am venit să fac lucruri ceva mai „la subiect”, ceva mai multă practică, astfel încât, după terminarea facultăţii să nu mi se trântească uşile în nas, pe motiv că sunt novice în ale domeniului.

Încă mai am speranţa că asta e o situaţie generală, tipică anului I, până ne alegem specializarea.

Mă întreb dacă peste câţiva ani Dani Oţil va primi titlul de „cel mai bun jurnalist al anului”. La urma urmei, Badea a obţinut această titulatură în 2009 şi a plecat de pe acelaşi loc pe care se află Dani acum, în perioada când avea matinalul cu Teo. Despre ce e vorba aici? Despre şansă? Despre compromis? Pentru a putea practica ceea ce îmi place ar trebui să încep cu puţin circ, pamflet, entertainment, pentru că prinde la public, iar după ce îmi fac un nume sonor să pot spera să fiu mai tare bagată în seamă îndomeniul la care acced, decât dacă m-aş prezenta cu o simplă diplomă de absolvire a facultăţii?

Dileme, dileme, dileme…

Probabil mă voi lămuri tot singură, pe parcurs.

Anunțuri

Mi-am pierdut cheile de la blog, dar le-am găsit

Alerg dupa metrou, alerg după profi, alerg după note. Sar peste bălţi, sar peste gropi, sar peste restanţe. Durere de apendice, durere de cap, durere în cur.

Pe cât de nostalgic am început fraza de mai sus, pe atât de brutal am încheiat-o. Cu câtă ambiţie şi determinare mă înzestrasem înainte de începerea facultăţii, cu atât de mult sictir aproape termin acest semestru.

Am văzut că mi-a apărut de foarte multe ori sintagma „andra s chapter” la motorul de căutare. Lumea vrea să ştie ce mai fac. De când am blogul,  nu de puţine ori m-am trezit întrebată:

-Hey, ce mai faci? Am vazut că n-ai mai scris pe blog.

Acum înţeleg de ce unii oameni nu mai simt nevoia să mă mai sune la fel de des, deşi ne leagă o prietenie de câţiva ani. Îşi creează impresia că viaţa mea e expusă în totalitate aici.

Fals. Căci (ca să menţinem ritmul), pe cât de lungă a fost absenţa mea pe acest blog, pe atât de agitată a fost viaţa mea în ultima perioadă.

Am fost acasă. Prima mea călatorie cu trenul pe timp de iarnă. Mă simţeam ca un fel de Anna Karenina. Nu tânjeam dupa amantul meu, Vronsky, ci după oraşul meu natal, Iaşi. Aproape am plâns când am văzut inscripţia „IASI” în Gara de Nord. Frumos în primele zile, mâncărică, somnic, revăzut oameni dragi, după care, la scurt timp după venirea moşului, pac, mă vizitează o depresie. Am citit, am mâncat, am plâns, m-am uitat la „In derivă” pe Hbo. Apoi mi-a trecut.

Am făcut o scurtă evaluare a anului ce a trecut şi am zâmbit mulţumită. Mi-am propus noi lucruri de îndeplinit pe 2011 iar lista o păstrez undeva la vedere.

Reîntoarcerea în Bucureşti m-a trezit şi mai tare la realitate şi m-a scos din orice stadiu de depresie, oferindu-mi în schimb oboseală şi o continuuă alertă. Mulţi nervi la facultate, mulţi nervi cu anumite persoane…nici nu mai încerc să intru în detalii, deşi interesante, că dacă mă trezesc că îmi citeşte vreun zeu de la fjsc blogul şi intru iar în belele? Poţi să îmi spui „maestre” la capitolul „belea”. Acum, înainte de examen, nu ar fi indicat.

Şi iată cum tânăra pseudo-jurnalistă învaţă despre autocenzurare…

Aş avea mai multe de zis, dar îmi e teamă că se vor aduna prea multe idei diferite una de cealaltă, la un loc. O consecinţă a faptului că scriu pe aici din ce în ce mai rar. De multe ori mă gândeam să renunţ la blog, nu mai scriu cu acelaşi entuziasm, nu mai simt aceeaşi nevoie să îmi exprim elucubraţiile pe aici (asta ca să nu creadă duşmanii ca a rămas Andra fără inspiraţie) dar cu toate astea, ceva mă leagă de bucăţica asta de spaţiu.

Închei aici pledoaria, sting lumina, aprind ţigara şi mă pregătesc plină de înflăcărare de sesiunea ce urmează. Sper să revin cât de curând pe aici!