RSS Feed

Monthly Archives: Decembrie 2010

În loc de urare, în loc de prea multe cuvinte

Primul rid, la prima tinereţe

M-am uitat în oglindă şi mi-am aranjat şuviţa de păr care statea în dezordine.Mi-am apropiat apoi figura de propria reflexie şi am început analiza. Cu colţul ochiului drept am privit spre un calendar imaginar agăţat pe perete şi am efectuat calculul.

Primul rid care mă deranjeaza a apărut cu 3 luni înaintea aniversării celor două decade. Adică acum. Pe frunte, undeva la jumătate. Se observă ca un şanţ săpat adânc (mda, nici chiar ca săpăturile de la Universitate), ca urma lăsată de un avion cu reacţie, ca o tăietura de sabie care nu a fost dusă până la capăt.

Am încercat să văd ce expresie facială reprodusă de atâtea ori a format acest rid de expresie. Am ridicat din ambele sprâncene până când şănţuleţul a devenit şi mai evident. Şi soc! Expresia obţinută a echivalat cu „Pe bune? Vorbeşti serios?”. Să înţeleg că zilnic sunt din ce în ce mai surprinsă de anumite lucruri din jurul meu.

Să luăm exemplul unei zile obişnuite:

  • Ies din casă. Mă surprinde frigul de afară.
  • Drumul spre orice mijloc de transport e pavat cu muncitori, cocălari şi aşa mai departe. Urările şi reacţiile lor nu au cum să nu te surprindă.
  • Fauna din RATB e la fel de surprinzătoare: prin comportament, îmbrăcăminte, discuţii, uneori chiar şi prin soneria de la telefon.
  • Ajung la facultate şi aflu că profii stabilesc teste şi ne anunţă de pe o zi pe alta. Pe bune? Vorbeşti serios?
  • În drum spre Penthouse mai trecem încă o dată prin a treia şi a doua bulinuţă.
  • In mediul online îl găseşti şi pe Dumnezeu. Aşa că nu ar trebui să te mai surprindă nimic. Şi totuşi o fac.

Ce e şi mai trist este că ridul de pe frunte e mult mai adânc decat cele din jurul gurii, dobândite în general în urma zâmbetelor.

La mulţi ani România, la mulţi ani Bucureşti!

Cât diferă ziua noastră naţională, comparativ cu 4th of July! Americanii parcă îşi sărbătoresc cu toţii propria mamă, aşa mult suflet pun in manifestul în sine. Noi tot ce facem e să ne oprim puţin din înjurat sistemul că se dau mici, sarmale şi muzică gratis. Adică tot ca un fel de mamă şi la noi, genul ăla căreia îi vorbim frumos şi îi spunem că o iubim doar la ziua salarului.

Mi-am petrecut 1 decembrie în cel mai clasic stil românesc: cu portofelul gol, cu lipsă de chef, cu multe înjurături (e tristă senzaţia când oftezi adânc, te trânteşti în pat, aştepti să te învăluie ceva moale şi termini prin a da cu capul de perete, şi nu de pernă), plus nervi si sictir pe majoritatea persoanelor si obiectelor.

Afară e urât şi frig. Bucureştiul arată ca o mocirlă. În Iaşi ninge. Pe blogul meu ninge. De ce ninge pe blogul meu? Nici măcar nu mi-am activat opţiunea cu ninsoare. Sau face parte din tema blogului? La naiba cu WordPress! La naiba cu tot!  Mă enervează şi blogul. Mă opresc aici.