RSS Feed

Category Archives: Liceu & Facultate

Primul meu interviu

Posted on

A fost o treabă destul de simplă. Misia mea era să intervievez, pe o anumită tematică, un individ pe care să nu îl cunosc personal. Abordarea persoanei a fost destul de spontană. Într-o duminică în care am mers la teatru la piesa Cântăreaţa cheală de Eugen Ionesco, s-a aprins beculeţul sclipitor şi m-am dus la finalul piesei către unul din tinerii actori pentru a mă prezenta şi a vorbi despre intenţia mea.
Scriu asta aici pentru că am fost plăcut impresionată de gândirea lui şi felul cum a ales să îmi răspundă la întrebări.

LE: Mâine la Băneasa Shopping City vor avea loc diferite evenimente şi expoziţii, prilej prin care se va sărbători Ziua Europei, cu o mică întârziere, ce-i drept. Suntem un grup mic de oameni din cadrul facultăţii de jurnalism ce se vor perinda în locaţia cu pricina, la invitaţia organizatorilor evenimentului. Vom scrie ştiri la faţa locului şi vom alerga să prindem un interviu. Misiunea mea este să îi intervievez pe cei de la Academia de Rock împreună cu instructorul lor- Adi Manolovici.

Până atunci…

Ce înseamnă să fii un tânăr actor în România?

Interviu cu Victor Ţăpeanu

Meseria de actor a adunat de-a lungul timpului extrem de multă admiraţie si apreciere în jurul ei, şi totodată din ce în ce mai multe mituri sau polemici. Fie că vorbim de amorul artei aflat în lupte crâncene cu salariile de mizerie, profesionalism sau doar de dorinţa impetuoasă de faimă, actoria şi chiar actorul însuşi va stârni controverse.
Cu toate astea, din ce în ce mai mulţi tineri aleg drumul artistic, intrând astfel în lumea teatrului.
Despre ce înseamnă să fii un actor în Romania, la început de drum, am stat de vorbă cu Victor Ţăpeanu, membru al grupului de teatru „Arca lui Noe”. Am încercat să descopăr cu câtă intensitate trăieşte această activitate pe care o practică, ce îl motivează să continue să performeze în această ţară, cât şi ce se ascunde în spatele cortinei când piesa ia sfârşit şi se întoarce la cotidian.

Actoria este una din puţinele meserii care încep mai întâi ca un hobby. Când ai descoperit această pasiune?

E artificial spus “hobby”. La început, acum 3 ani, da..Cred că îl numeam un hobby, însă acum îl văd ca o parte a vieţii mele. Teatrul e o relaţie de cursă lungă în care trebuie să fii răbdător, blând, să tratezi cu calm situaţiile critice, să înţelegi teatrul ca să te poată înţelege şi el pe tine; exact ca într-o relaţie de dragoste. Luat ad literam, nu înseamnă pentru unii decât o formă de divertisment sau de relaxare, dar pentru mine înseamnă profunzime şi sacralitate.

Ştiu că faci parte din grupul de teatru “Arca lui Noe”. Cum se realizează preselecţia în vederea colaborării cu aceste cluburi de teatru?

Depinde de “cluburi”. În unele cluburi se adună colegi, prieteni fără a susţine vreo probă şi învăţa un text şi aşa iese un spectacol. În “Arca lui Noe” preselecţia se face odată la 2-3 luni, într-o locaţie stabilită şi anunţată prin cât mai multe modalităţi ( facebook, afişe, ziare, comunicate de presă etc. ). Apoi, la casting-ul propriu zis, vine un număr de persoane şi sunt aleşi cei care au un bagaj intelectual , cei care merg la teatru, cunosc nume de actori etc. După selecţia propriu zisă intervine selecţia naturală, adică cei care se pot adapta la stilul nostru de lucru intens şi profesional vor putea face faţă. Cei care nu, renunţă.

Dacă în domeniul filmului aproape oricine poate primi un rol, pentru a juca pe scena unui teatru e nevoie ca talentul unui tânăr actor să fie susţinut de nişte studii de profil?

Nu mai e ca pe vremuri când actorii buni se făceau remarcaţi şi fără o diplomă. Acum poţi , ca tânăr actor fără facultate, dacă eşti foarte bun, să ai 2-3 colaborări cu un teatru, dar acesta nu te va angaja fără o diplomă . Dacă te remarcă vreun regizor , te poată vâna pentru proiecte internaţionale şi dacă timpul nu îţi mai permite nu vei mai ajunge să faci facultatea la momentul potrivit.

Există o vorbă foarte des întâlnită: ” În România se moare de foame ca actor.” Te-a demoralizat vreodată acest lucru?

Nicidecum. E adevărat ce se întâmplă, numai că trebuie adăugat citatului “… dacă nu ai vointă” . Actorii care nu reuşesc sau eşuează în 2-3 proiecte , se demoralizează şi au de pierdut enorm. Nu mai vor să lupte şi nu mai vor să se ridice,ajungând să îşi piardă idealul spre care tânjeau. De la gândurile “Vreau să fiu nominalizat la UNITER.” ajung să se gândească pe scena la “ Oare am ceva de mâncare în frigider ? “ .Dacă nu devii obsedat de bani, sufletul te îndrumă către ce e bun şi partea materială vine fără stres.

Peste 10 ani te vezi continuând cu actoria?

Da, actoria îmi oferă o libertate de exprimare verbală sau mutuală. De curând mi-am dat seama ca am fobie de muncă de birou, nu am nimic cu cei care fac acest lucru , numai că eu simt că nu e locul meu acolo. Mie îmi place să mă simt bine pe scenă, să fac lumea să aibă încredere în mine şi la final să mă hrănesc cu aplauzele lor.

Câte ore pe săptămâna îţi ocupă în medie repetiţiile pentru spectacole?

Depine, orele oscilează între 12 până la 50. Noi repetăm mereu câte 2-3 spectacole, mai ales acum , în perioada 4-13 mai. Vom avea un turneu în 14 licee şi va fi foarte plăcut, timp de 8 zile câte 2 spectacole pe zi.

Pe lângă actorie, ce alte activităţi mai ai în timpul liber?

Fac pantomimă , mă relaxez repetând paşi de tango , vals , balet . Mai nou, am început să bat şi step, scriu şi poezii şi cam atât cu arta. Merg o dată pe săptămână la tenis de câmp, îmi place să joc ping-pong , fotbal, baschet, volei, şi uneori când îmi permite timpul să înot. Când simt că sunt obosit, iau o carte şi o savurez ca un desert.

Te-am urmărit în timpul piesei de teatru „Cântăreaţa Cheală”, interpretându-l pe Mr. Smith. În sală erau prezente persoane de diferite tipologii şi vârste. Ce categorie de public simţi că oferă o mai mare apreciere faţă de ceea ce se întâmplă pe scenă în timp ce performezi?

Depinde de spectacol. Genul de spectacol absurd (precum “Cantăreaţa Cheală” ) poate fi, sau nu, înţeles. Teatrul absurd nu înseamnă să fii tu absurd, ci să joci cât mai normal pe un text absurd. Spectacolele noastre sunt a€œproiectate” pentru toate tipologiile de vârstă, pentru a nu exista divergenţe. Toată lumea apreciază atunci când tu crezi în ceea ce faci.

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâmpini atitudini ostile din partea publicului? Dacă da, îmi poţi da un exemplu?

Am jucat odată în Parcul 23 august şi acolo erau fel şi fel de caricaturi care ţipau şi aruncau cu şerveţele sau alte obiecte. Oricum vârsta lor nu depăşea 10 ani. Dar nu putem reproşa nimic copiilor, ei nu au nici o vină că nu au fost crescuţi cum trebuie, ei nu au discernământ.

Foarte mulţi actori din România au acceptat roluri în telenovele pentru un mai bun câştig material. Ai luat vreodată această posibilitate în considerare?

De ce nu? Ar fi poate o şansă să mă afirm. Aş încerca , şi dacă nu aş fi satisfăcut de rezultate, aş renunţa. Nu fac decât ce îmi place, şi dacă simt că ceva nu e în regulă, prefer să stau în banca mea.

În spectacolele pe care le susţii în prezent, ai parte de remuneraţii?

Banii din spectacole sunt reinvestiţi mereu în recuzită , lumini, decor , materiale de promovare . Remuneraţiile vin atunci când faci proiecte şi ai nişte sponsori stabili şi care vor să investească , sau ai un teatru care te susţine. Până atunci, banii sunt doar material de schimb.

Vei rămâne fidel publicului român sau te gândeşti pe viitor să pleci din ţară? De ce?

Nu aş vrea să plec, sper doar să nu se distrugă ţara asta care este atât de frumoasă şi are nişte oameni foarte inteligenţi. Îmi e frică să nu se schimbe publicul într-unul primitiv, să nu confunde teatrul cu cinema şi să vină cu popcorn şi nachos.
Teatrul are nişte criterii, în schimb, filmul nu cere nimic. El rulează şi atât. Aş vrea să am turnee internaţionale, poate să fac câteva luni de studii în afară, dar nu aş pleca. România e o ţară fertilă care va creşte cu siguranţă dacă oamenii de valoare rămân şi seamănă ce e bun.

Anunțuri

Sunt într-un continuu „To do List”

Posted on

 Ultimele două săptămâni au fost o continuuă alertă în privinţa facultăţii. Ceea ce este uimitor. Teme, referate, eseuri, parţiale, proiecte de prezentat mi-au fost aşezate frumos pe tavă şi am fost obligată să mă servesc. În cazul de faţă, refuzul politicos „Nu, mulţumesc” nu s-a putut aplica.

Aproape ajunsesem în stadiul ăla din reclama la MemoPlus cu studenţi care stau cu materialul de studiu în faţă şi cu gândurile furate de somn.
Şi da, facultatea poate fi a naibii de sâcâitoare cand are ea chef. Comparativ cu prima sesiune, lucrurile se prezintă la un nivel mult mai avansat, mult mai obositor.
Mă trezeam de dimineaţă ca să termin fie de învăţat, fie de scris, apoi mergeam la facultate pentru evaluare, urmând a mă returna la domiciliu pentru alte task-uri. Nu mai spun că Xerox-ul a devenit pentru mine precum biserica pentru habotnici, şi singurele satisfacţii pe care le aveam era marcarea cu un V roz chestiile duse la capăt.

Lipsa timpului şi stresul m-au făcut să înţeleg mai bine adulţii. În fond, cu aceleaşi probleme se confruntă cam toţi. Îi condamnam de multe ori că uită să îşi trăiască viaţa, lăsându-se absorbiţi de probleme cotidiene. Însă când eşti în continuă alertă, când nu mai timp pentru tine şi pentru lucurile care îţi fac plăcere, când trebuie să te împarţi în bucăţele pentru toată lumea e inevitabil să nu ajungi la pesimism şi la oboseală cronică.
Dacă asta înseamnă să fii adult, nu-mi place. Dacă asta înseamnă să fii jurnalist, nu place.
Am ajuns astfel la concluzia că sunt un om mort dacă nu îmi aloc constant o perioadă de timp doar pentru mine. Să fiu detaşată doar eu cu gândurile mele, să citesc o carte, să văd un film bun, să îmi limpezesc scopurile. Recunosc că mi-au cam lipsit. Pentru mine izolarea e cel mai bun remediu împotriva oricăror nelinişti şi nesiguranţe. Introspecţia mă ajută să clarific mult mai bine anumite aspecte, să mă cunosc pe mine însumi şi să stabilesc direcţia pe care doleanţele mele o sugerează.

Am fost întrebată de multe ori cum de am ştiut de mică ceea ce vreau să fac cu viaţa mea. Probabil răspunsul cel mai corect ar fi faptul că sunt dependentă de aceea conexiune cu propriul eu, şi care îmi clarifică multe aspecte din viaţă. Trebuie să fac rost de starea asta cât mai curând.

E la modă să fii zen, se vorbeşte despre importanţa meditaţiei la tot pasul…Dar spre deosebire de alte trend-uri, ăsta chiar e unul necesar.

Pe noi cine ne bagă în seamă?

Meseria de jurnalist e un paradox. Jurnalismul nu e o meserie. Ştiam acest lucru de foarte mult timp, în fond, a devenit ca un fel de motto, frază simbol, pentru cei care îşi dau cu părerea în privinţa profesionalismului din acest domeniu.

Te interesează jurnalismul, crezi că ai aptitudinile necesare, auzi la tot pasul că nu o facultate în domeniu te formează ca şi jurnalist. Ce e de făcut?

Dacă nu urmezi o facultate  este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă (cică nu se poate fără diplomă, puţini sunt cei care te bagă în seamă) .Buuun. Facem 3 ani de facultate, apoi o auzim pe aia cu Pai în ziua de azi, dacă nu ai şi un master, degeaba ai făcut facultatea! Mai facem şi vreo 2 ani de master, asudăm, căscăm, plătim din greu. Toate astea în timp ce alţii lucrează fie în presa scrisă, fie la radio sau tv, fără nici un fel de pregătire superioară în domeniu.

Săptămâna aceasta am participat la o dezbatere  în care invitat a fost Cristian Tudor Popescu. Declarat în repetate rânduri drept „cel mai bun jurnalist din Romania” eram curioasă să aflu părerea lui cu privire la situaţia în cauză. Omul a spus ceva lucruri interesante şi părea mult mai relaxat faţă de cum eram obişnuită să îl văd in media. Aşa cum mă aşteptam, nu a susţinut nici el necesitatea unei facultăţi în domeniu pentru a lucra ca jurnalist, însă ea îţi poate oferi totodată nişte noţiuni, o anumită bază, a căror importanţă nu e de contestat.

Foarte bine. Perfect de acord. Doar că la facultate acea bază se manifestă prin multă teorie, pălăvrăgeală-de multe ori inutilă despre istoria presei cu „rumânismele” lui Aron Pumnu, combinată cu detalii ale evenimentelor politice, şiruri întregi de nume de personalităţi,  scheme şi schiţe complicate despre comunicare şi cum se manifestă aceasta (de multe ori am avut impresia că mă aflu la facultatea de psihologie) . Ştiu că un jurnalist trebuie să ştie din toate câte puţin. Dar lucrurile de genul fie le-am mai descoperit cândva, fie ar trebui să facă parte din bagajul meu de cultură generală. Cultura generală se decoperă în timpul liber, după bunul plac al fiecăruia.

La facultate am venit să fac lucruri ceva mai „la subiect”, ceva mai multă practică, astfel încât, după terminarea facultăţii să nu mi se trântească uşile în nas, pe motiv că sunt novice în ale domeniului.

Încă mai am speranţa că asta e o situaţie generală, tipică anului I, până ne alegem specializarea.

Mă întreb dacă peste câţiva ani Dani Oţil va primi titlul de „cel mai bun jurnalist al anului”. La urma urmei, Badea a obţinut această titulatură în 2009 şi a plecat de pe acelaşi loc pe care se află Dani acum, în perioada când avea matinalul cu Teo. Despre ce e vorba aici? Despre şansă? Despre compromis? Pentru a putea practica ceea ce îmi place ar trebui să încep cu puţin circ, pamflet, entertainment, pentru că prinde la public, iar după ce îmi fac un nume sonor să pot spera să fiu mai tare bagată în seamă îndomeniul la care acced, decât dacă m-aş prezenta cu o simplă diplomă de absolvire a facultăţii?

Dileme, dileme, dileme…

Probabil mă voi lămuri tot singură, pe parcurs.

Primul rid, la prima tinereţe

M-am uitat în oglindă şi mi-am aranjat şuviţa de păr care statea în dezordine.Mi-am apropiat apoi figura de propria reflexie şi am început analiza. Cu colţul ochiului drept am privit spre un calendar imaginar agăţat pe perete şi am efectuat calculul.

Primul rid care mă deranjeaza a apărut cu 3 luni înaintea aniversării celor două decade. Adică acum. Pe frunte, undeva la jumătate. Se observă ca un şanţ săpat adânc (mda, nici chiar ca săpăturile de la Universitate), ca urma lăsată de un avion cu reacţie, ca o tăietura de sabie care nu a fost dusă până la capăt.

Am încercat să văd ce expresie facială reprodusă de atâtea ori a format acest rid de expresie. Am ridicat din ambele sprâncene până când şănţuleţul a devenit şi mai evident. Şi soc! Expresia obţinută a echivalat cu „Pe bune? Vorbeşti serios?”. Să înţeleg că zilnic sunt din ce în ce mai surprinsă de anumite lucruri din jurul meu.

Să luăm exemplul unei zile obişnuite:

  • Ies din casă. Mă surprinde frigul de afară.
  • Drumul spre orice mijloc de transport e pavat cu muncitori, cocălari şi aşa mai departe. Urările şi reacţiile lor nu au cum să nu te surprindă.
  • Fauna din RATB e la fel de surprinzătoare: prin comportament, îmbrăcăminte, discuţii, uneori chiar şi prin soneria de la telefon.
  • Ajung la facultate şi aflu că profii stabilesc teste şi ne anunţă de pe o zi pe alta. Pe bune? Vorbeşti serios?
  • În drum spre Penthouse mai trecem încă o dată prin a treia şi a doua bulinuţă.
  • In mediul online îl găseşti şi pe Dumnezeu. Aşa că nu ar trebui să te mai surprindă nimic. Şi totuşi o fac.

Ce e şi mai trist este că ridul de pe frunte e mult mai adânc decat cele din jurul gurii, dobândite în general în urma zâmbetelor.

Veşti din Paradis

Una din chestiile foarte des întalnite la un deţinator de blog, atunci cand nu scrie o perioadă îndelungată de timp, este folosirea stereotipului Ştiu că nu am mai scris demult pe blog… la inceputul articolului cu pricina.Mereu mă abţin sa nu fac abuz de ea, mai ales când trec vreo două săptamani fără să postez niciun articol. Chiar daca nu am un blog deţinător de centură neagră in blogosferă şi nu afectează cu nimic pe nimeni lipsa mea in acest mediu, odată ce incepi să scrii, simţi ca îţi iei într-un fel un angajament faţa de sine, iar odată renegat blogul, te încearcă un sentiment ca atunci când ai o datorie la cineva.

Spuneam recent într-un articol că de fiecare dată când mă întorc in camera de cămin am tendinţa sa fredonez versuri din Hotel Cişmigiu. Am pus mare accent de fiecare dată pe partea cu Mi-ai distrus tinereţea, sănătatea la fel, în special ultima.În prima săptămană din Bucureşti am fost răcită cum de puţine ori am fost la viaţa mea.În a doua săptămână mi-a trecut răceala, dar m-am confruntat cu o uşoară stare de anemie din cauza alimentatiei necorespunzătoare. Nu am avut colegă de cameră, am stat timp de o lună singură, ceea ce consideram eu că avea să se numeasca noroc la mine.Practic, aveam in sfârşit ceea ce îmi doream cu ardoare in urmă cu doi ani de zile. (a se citi intrebarea 9 de la Leapşa)

Cu toate astea, depresia s-a instalat cu uşurinţă, în cele mai crunte moduri.Plecasem din Iaşi o persoană energică, implicată, motivată şi am devenit în Bucuresti un focar de nepăsare si durere.Prea multă singurătate chiar strică.

Azi psihicul meu a luat-o pe o cale mai bună, poate din cauza studentei la psihologie care îmi este acum colegă de cameră. E bulgăroaică, din Ruse, şi vorbeşte destul de bine româneşte. Mult mai bine decât cei care pleacă în strainătate si după caţiva ani simulează uitarea limbii materne. Desigur, mai sunt momente când aproape că jucăm „mima”, când vrea să zica numele unui obiect şi nu ştie, dar în rest e ok.

Mi se pare în continuare amuzantă nemulţumirea omului, sau mai precis, a mea.Visăm cu ochii pe pereţi lucruri pe care ni le dorim, iar când viaţa ia o anumită cotitură si te conduce spre acel lucru, te bucuri foarte puţin de el şi nu îl mai priveşti cu acelaşi sentiment de apreciere.

Cine spunea că nu există fericire, s-a înşelat amarnic. Ea există din plin. Suntem noi niste fiare flămânde, niciodată pe deplin satisfăcute, nimfomani ai sufletului. Sau poate doar eu sunt aşa.

Îmbătrânesc, deci evoluez.

Priveam azi pe fereastră şi urmăream atentă o copilă de vreo zece ani, cu o sacoşă destul de grea într-o mână, şi nu am avut cum să nu îmi aduc aminte de perioada când eram exact ca ea.Carrefour nu exista, aşa că de obicei sâmbăta eram trimisă cu listuţa de cumpărături la magazinul din colţ.Cele mai ciudate gânduri şi planuri de viitor îmi veneau în drumul spre casă, printre blocuri (da, aveam planuri de viitor la vârsta aia). Probabil că dacă as fi fost copil înainte de 89, în timpul pe care l-aş fi alocat aprovizionării de alimente, aş fi avut atât de multe lucruri la care să mă gândesc, încât acum aş fi fost deja un geniu.

Până pe la 7 ani eram doctoriţă, aşa era trendul, nu ca la generaţia de azi care vor să se facă astronauţi.După ce cânt la o serbare, învăţătoarea îi recomandă mamei să mă ducă la concursuri de muzică pentru copii.Un an a ţinut chestia asta.La 8 ani citesc „Singur pe lume” şi după primele trei capitole mă hotărăsc că vreau să devin scriitoare.Iau un caiet dictando care avea un câine desenat pe copertă şi îmi încep romanul:Lumea câinilor.Continui până în clasa a-4-a să descopăr pasiunea pentru scris, mă înscriu la un cerc literar, iau şi un premiu la un concurs pentru cea mai bună compunere, mai fac pe-a oratorul la serbări fără să mă bâlbâi, joc în câteva scenete, producând astfel mult orgasm părinţilor şi motive de laudă pe la ei prin cercuri.Tot în perioada asta încep să scriu un jurnal pe care bastarzii mi-l citesc pe ascuns.
Pe la 10 ani, mama îmi suflă în ureche ideea că atunci când o să cresc mare să mă fac jurnalist.Ideea îmi place.Când sunt singură, îmi aranjez păpuşile pe post de spectatori şi îmi exersez propria emisiune, inspirându-mă din titlurile de prin Tvmania.Pe stradă spun tare şi răspicat ce mă deranjează, pun întrebări ciudate adulţilor, devin un Gică- contra, dar şi nepoliticoasă pentru mulţi.

În clasa a-5-a intru la un liceu elitist la care mama îşi dorea să ajung chiar înainte de a îl cunoaşte pe tata.Doamna învăţătoare e înlocuită de profesori de diferite tipologii.Sunt fascinată de caracterul fiecăruia astfel încât încep să îi imit în timpl liber.Momentul crucial în care Andra devine un fel de clovn.Dar cât îi place! Avea să se intample asta şi în timpul liceului.

În clasa a-6-a scrie o scenetă în care îi atribuie fiecărui coleg câte un rol.După ore îşi încearcă talentul regizoral, însă se termină totul în clipa când pălmuieşte un coleg care se maimuţărea, în loc să recite.Renunţă.Se întoarce spre scris.Descoperă Lord of the Rings şi Harry Potter şi e fascinată de poveştile care au şi o latură mai Sf.Zice că poate să facă şi ea asta, aşa că timp de doi ani de zile îşi face planul cărţii, ca mai apoi, în clasa a-8-a să înceapă să o scrie la calculator, calculatorul să se strice şi să îşi piardă materialul.Dezamăgită, renunţă.O tentează să dea la actorie, însă doar cu gândul.Rămâne la acelaşi liceu preaslăvit-Colegiul Costache Negruzzi.
La începutul liceului devine puţin emo şi singuratică.Îşi petrece mult timp ascultând muzică şi constată că i se conturează multe imagini pe fundalul diferitelor melodii.O atrage regia.
Începe să citească foarte mult şi să scrie din ce în ce mai puţin.Până în clasa a-11-a când îşi face blog.Ăsta adică.Pe măsură ce scrie şi devine mai informată, începe să creadă cu tărie ca va urma jurnalismul.

În clasa a-12-a ia lecţii online despre scenaristică şi scrie primul scenariu de lung metraj pentru Hbo. Nu câştigă nimic, doar experienţă şi absenţe la şcoală.E ferm hotărâtă că va da la jurnalism, iar apoi la regie şi film.Zice că lasă Iaşiul pentru Bucureşti, în ideea unor mai mari provocări în domeniu

Am sărit multe etape minore, cum ar fi aceea când mă credeam compozitoare şi compuneam melodii pentru vară-mea care voia să îşi facă formaţie.Asta în epoca lolitelor de la Andre.Sau pe aia când voiam să fiu creator de modă şi îmi denumeam colecţia Andra’s Secret (scuze, Victoria, că te-am plagiat, dar aveam şi eu secretul meu).

Mă întreb acum dacă într adevăr am ajuns la acea maturitate în care să îmi conştientizez adevăratele aptitudini şi capacitatea de a lua alegerile potrivite pentru viitor.

Faptele şi pasiunile mele ar trebui să arate că ştiu ce vreau.Şi sunt absolut convinsă că, în ciuda faptului că auzim la tot pasul că la vârsta asta suntem confunzi, toţi tinerii ştiu într-un fel sau altul ce le face plăcere să facă.Dar cum în România dobândirea unui loc de muncă şi al unui trai ceva mai mult decât decent în domeniul care îţi place e un fapt demn de Guiness Book, de multe ori suntem nevoiţi să ne gândim de două ori.

Ceea ce tocmai am făcut.

O săptămână, şapte zile,o sută şaizeci şi opt de ore…

…că tot e la modă să exprimi scurgerea timpului cât mai detaliat, mai ales pe acolo prin Rahova la băieţii şmecheri cu relaţii în Tg Ocna.

După o sută şaizeci şi opt de ore petrecute în Bucureşti văd lucrurile la un cu totul alt nivel, comparativ cu cele două zile petrecute în capitală în luna iulie, când am venit să dau admiterea la fjsc.Totul este mult mai mare (şi aici nu mă refer la Casa Poporului sau sufletul cetăţenilor urbei):nesimţirea, grosolănia, prostia.

Oh, cocalari ieşeni, cât îmi lipsiţi…Unde sunt momentele când îmi făceaţi serenade în mijlocul străzii, când îmi spuneaţi că sunt frumoasă şi îmi cereaţi numărul cu o insistenţă politicoasă, totuşi?Unde sunt glorioasele clipe când în încercările voastre nereuşite de abordare foloseaţi apelativul „domnişoară” iar apoi scuipaţi suav coaja de sămânţă pe trotuar?

Aici lucrurile stau ceva mai diferit. Colegii voştri de la alt trust, adică din capitală, acel loc care se presupune că se apropie ceva mai bine de moravurile europene şi mentalitatea occidentală, îmi oferă cu totul altceva.”Domnişoară” e înlocuit cu „„, iar serenadele- cu detalii ţipate în plină stradă despre ce mi-ar face, în ce poziţie şi cu ce intensitate.

Revenind la lucruri mai puţin hedoniste, am găsit stimulentul perfect în caz de voi dori vreodată să îmi smulg inima din piept, să o ţin câteva clipe în palmă şi să o privesc, cu un rânjet sadic, ca în filmele sf, cum încă se mai zbate şi face balonaşe de sânge.

Cum?Simplu.Intrând într-o dispută cu un pensionar bucureştean.

Nu, nu e aceeaşi chestie care zici tu că ai întâlnit-o de atâtea ori în autobuz.La paranoia tipică vârstei a 4 a i se mai adaugă şi binecunoscutul tupeu bucureştean (care nu, nu e un mit) şi obţii un amestec omogen de sentimente si trăiri care ar putea cu uşurinţă să echivaleze cu invenţia lui Nobel, dinamita.

Intru într-un magazin şi aştept la rând să o întreb pe vânzătoare dacă au un anumit produs la ei în stoc.Singurul client era o femeie (mai trebuie să mai dau vreun indiciu cu privire la vârsta ei?) care punea foarte multe întrebări în legătură cu produsul care o interesa.Expresia vânzătoarei îmi dădea de înţeles că răspundea la întrebările femeii mai bine de 10 minute.Se lasă linişte.Pensionara continuă să îşi analizeze produsul, fără să mai pună întrebări.Îmi permit să mă uit spre vânzătoare şi să îi pun o întrebare.

Pensionara:Dom-ni-soa-ră, sunteţi ne-po-li-ti-coa-să, doamna se ocupa de mi-ne acum.

Eu(neobişnuit de calmă):Mă scuzaţi, dar nu am întrerupt pe nimeni, am aşteptat mai întâi să terminaţi.

În continuare o ignor şi analizez produsul care mă interesa.Cred că am stat vreo două minute în magazin-120 de secunde, timp în care pensionara îşi renega produsul şi începea să vorbească despre mine, ca şi cum nu aş fi fost prezentă.Sintagme precum „proastă creştere” şi „tineretul din ziua de azi” erau nelipsite.Eu-pe pacea mea, dar femeia continua să aibă mâncărimi pe limbă.

Când mă întorc înspre ieşire, mă priveşte cu două bucăţi de ochi senili si imi zice:

P:Nu se poate aşa ceva…măcar dacă ziceai „Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup…”

Eu:Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup şi să vă spun că mă poluati fonic şi mă plictisiţi.O zi bună.

Şi am plecat.În urma mea,prin termopanul uşii de la magazin, nu am mai zărit decât o gură căscată ce susţinea înăuntru o proteză dentară.

Mi-am făcut mulţi nervi în cele şapte zile-o sută şaizeci şi opt de ore bucureştene:vremea, distanţa, oamenii, aglomeraţia, oamenii.

Nu sunt capabilă nici măcar să exprim câteva enunţuri constructive despre începutul facultăţii, poate pentru că singurul lucru interesant pe care l-am trăit până acum la fjsc a fost aroganţa şi egocentrismul unor profesori.Dragii de ei.

Noţiunile introductive prezentate până acum foarte puţin mă stimulează.Aştept să trecem la lucruri mai serioase.Oamenii…încă nu îi cunosc atât de bine, însă sper să nu îmi dezamăgească aşteptările.Per ansamblu e ok.

La primul curs de PAO domnul George Hari Popescu ne-a băgat-o pe aia cu hârtia igienică.Nici nu dădusem admiterea şi eu îi cunoşteam metoda, dar am tăcut şi am făcut pe-a neştiutoarea.

P.S: Pe sistemul Mircea Badea „Ce facem cu proştii care ne enervează-le scriem numărul pe blog” o să îmi permit şi eu să tastez câteva cifre.Cifrele sunt următoarele:0743613521.

Îmi dă beep-uri lungi încontinuu şi nu prea vorbeşte dacă răspund.Mi-a trimis un singur mesaj:”scuze dacă team deranjat”, iar apoi a continuat să mă beepuie.O să îi zic gigel, cu g mic, că oricum e prea prost şi nu ştie cum se scrie corect.(nu trag concluzii pripite, asa reiese din sms lui).Aşa că dacă sunteţi nervoşi şi vreţi să înjuraţi pe cineva dar nu aveţi pe cine, sunaţi-l pe gigel.