RSS Feed

Tag Archives: universitatea bucuresti

Ovidiu Ohanesian: “ Istoria adevărată este cea scrisă în spatele uşilor închise, nu ceea ce ne invaţă la şcoală.”

Un alt invitat cu o poveste interesantă a fost prezent în cadrul Serilor FJSC la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Ovidiu Ohanesian, unul din cei trei jurnalişti români răpiţi în Irak în 2005 a vorbit tinerei audienţe formată din studenţi despre riscuri, compromisuri, cât şi alte aspecte mai puţin cunoscute ale meseriei de jurnalist.

În jurul orei 18:00, în amfiteatrul R3 de la Universitate şi-a făcut prezenţa Ovidiu Ohanesian, unde a fost întâmpinat de către studenţii facultăţii de jurnalism cât şi de către moderatorul evenimentului, Lect. dr. Antonio Momoc.

Cu o atitudine uşor timidă şi nesigură, copleşit de “ numărul de studenţi care au venit să îl întâlnească”, Ovidiu Ohanesian a oferit încă din primele minute detalii sumbre ale meseriei de jurnalist, în timp ce povestea despre începuturile carierei sale.

Nu a urmat o facultate de profil, a încercat mai multe meserii şi ulterior a absolvit Facultatea de Management. Activitatea sa de jurnalist a început în 2003 cand s-a hotărât să trimită la ziarul “România Liberă” informaţii despre combinatul Krivoi Rog din Ucraina, loc în care şi lucrase. Interesul opiniei publice pe tema acestui subiect a condus la angajarea acestuia la acelaşi ziar, pe domeniul investigaţiilor.

Despre prima zi petrecută în redacţie nu vorbeşte cu prea mult entuziasm: “ Prima oară când am intrat acolo am simţit un iz de votcă şi slănină afumată. Aşa lucrau băieţii.”, îşi aduce aminte Ovidiu Ohanesian.

Mărturiseşte că a preferat dintotdeauna să îşi desfăşoare munca de teren în zone sărăcacioase, în stadiu de conflict, precum Orientul Mijlociu, deoarece le vedea mult mai interesante.

Misiune jurnalistică, răpire sau o farsă ?

 Probabil că cea mai mare curiozitate a studenţilor veniţi la întalnirea cu Ovidiu Ohanesian a fost cea privind răpirea din Irak. Însă chiar şi aşa, nimeni nu a întrerupt firul poveştii jurnalistului şi au continuat să îi asculte experienţa de viaţă şi sfaturile oferite în legătură cu tot ceea ce cuprinde mass media.

I-a încurajat pe viitorii jurnalişti să îşi îndrepte mereu atenţia către abuzuri şi nu către sfera superficială a mondenului. De altfel, în ceea ce îl priveşte, tot un abuz l-a condus pe acesta către evenimentul ce avea să  menţină în 2005 prima pagină a ziarelor cu titlul: Răpirea jurnaliştilor români în Irak !

La întrebarea: “Cum s-a alcătuit echipa de jurnalişti trimişi în Irak?” Ovidiu Ohanesian schiţează pentru prima oară un zambet. Îşi aduce aminte apoi, cu puţină indignare, de campania electorală din 2005 a lui Traian Băsescu şi promisiunile privind modificarea societăţii. Jurnalistul a încercat să dărâme valul de ipocrizie în care populaţia era învăluită şi a efectuat în acel an o serie de investigaţii la Serviciile Secrete. Acolo a descoperit că societatea românească stagna în acelaşi sistem sovietic corupt, şi a facut publice nume ale unor persoane influente, cât şi activitatea acestora în perioada comunistă.

Câteva luni mai tarziu, Ovidiu Ohanesian a primit din partea unui fost securist propunerea de a merge în Irak împreuna cu ceilalţi doi jurnalişti- Sorin Mişcoci şi Marie Jeanne Ion, pentru a realiza un reportaj despre „ frumuseţile Irakului”.

După cinci zile petrecute în Irak, celor trei jurnalişti li s-a dat ocazia să înţeleagă mai bine frumuseţile acestei ţări în clipa în care au fost răpiţi pe stradă şi racolaţi într-o maşină.

Ulterior, la întoarcerea în ţară, jurnalistul avea să descrie experienţa răpirii în cartea sa, “Amintiri din portbagaj”.

Despre cele cincizeci şi unu de zile în care a fost răpit, jurnalistul vorbeşte cu o uşoară nonşalanţă, de parcă ar povesti o piesă de teatru prost jucată  la care a asistat: vânătăile de pe faţa lor erau un simplu machiaj, mesajul de salvare o simplă regie, iar răpitorii îi cereau indicaţii cameramanului Mişcoci privind utilizarea camerei video. Cu cât suspiciunile presei din ţară privind veridicitatea acestei răpiri era pusă la îndoială, cu atât răpitorii ofereau un cadru cât mai realist: pe cameramanul Sorin Mişcoci l-au îmbrăcat în portocaliu pentru a sugera un ritual al morţii întâlnit adesea în răpiri, iar pe Ovidiu Ohanesian nu l-au mai machiat, ci l-au lovit.

La întoarcerea în ţară, cei trei jurnalişti s-au aflat timp de trei zile sub supravegherea SRI-ului şi doar Ohanesian a îndraznit apoi să iasă în faţă şi să dezvăluie adevărul despre falsa răpire.

 O luptă cu morile de vânt

 Jurnalistul a vorbit superficial despre cei doi colegi de breaslă cu care a petrecut cele cincizeci şi unu de zile în Irak. Am aflat despre Sorin Mişcoci că, mulţumită discreţiei de care a dat dovadă privind falsa răpire şi interesele aflate la mijloc, a devenit cameramanul personal al preşedintelui şi a fost decorat cu o medalie de onoare.

Ovidiu Ohanesian a preferat în schimb să scoată la iveală adevărul căci, după opinia sa, misiunea unui jurnalist este aceea de a deschide ochii opiniei publice.

Despre răpiri a vorbit ca fiind nişte operaţiuni speciale care urmăresc anumite scopuri, iar toţi cei care se află în spatele lor apar la televizor şi vorbesc despre o lume mai bună.

Din 2005 şi până în prezent, jurnalistul a publicat trei cărţi în care vorbeşte despre răpirea din Irak, persoanele implicate cât şi alte detalii de culise.

Totuşi, vinovaţii continuă să fie liberi şi să îşi desfaşoare activităţile. Despre falşii răpitori, Ovidiu Ohanesian a spus că i-a găsit chiar şi pe Facebook, unde apar în fotografii alături de familiile lor.

 Un mesaj la adresa viitoarei generaţii de jurnalişti

 Cu cât se apropia de final evenimentul, cu atât şi întrebările din amfiteatru deveneau mai numeroase.

Studenţii, deşi aflaţi la jumătatea scolii generale când fusese prezentat acest scandal în presă păreau destul de intrigaţi la adresa subiectului. Ovidiu Ohanesian le-a răspuns tuturor cu o sinceritate debordantă, încercând parcă să transmită un model de atitudine spre a fi pusă în practică în cadrul meseriei de jurnalist:

“ Dacă părinţii şi bunicii noştri au fost învăţaţi să fie minţiţi, noi nu avem nici o scuză. Trăim într-o eră informaţională şi trebuie să ştim dacă este urmărit interesul naţional sau nu. Esenţa acestei meserii constă în a deschide ochii opiniei publice. Istoria adevărată este cea scrisă în spatele uşilor inchise, nu ceea ce ne învaţă la şcoală.”

Bucureşti

Posted on

Să merg singură în capitala Land of Choice-ului, în condiţiile în care era pentru a doua oară în care mă aflam acolo, a fost ca şi cum aş fi participat la The Amazing Race.Bine, nu singură, cu un minor de şaişpe ani după mine care s-a decis că vrea să îmi ţină companie.

Am plecat la 6 dimineaţa din Iaşi, la 13.00 am ajuns în Bucureşti.Am avut ambiţia de a nu apela la niciun taxi, nu doar pentru că m-aş fi autofalimentat, dar mai ales pentru că am vrut să întreb, să caut, să găsesc de una singură, şi să învăţ mai bine oraşul.

De la gară am mers vreo 4 staţii până la Fjsc pe Bld Iuliu Maniu.Am aflat în ce sală am fost repartizată pentru examen, apoi am căutat Hotel Domino.Sintagme precum „Nu vă supăraţi…”, „Puteţi să-mi spuneţi, vă rog…” etc au fost nelipsite de-a lungul itinerarului nostru.Am luat tramvaiul 25 până la Piaţa Progresul, ne-am mai învârtit de două ori în cerc şi într-un final am ajuns.Duş->ţigară->o plimbare afară.

Uit să mai cobor la staţia care trebuie pentru că aflu prin telefon că nu am intrat în Iaşi la Ştiinţe ale Comunicării, nici măcar cu o amărâtă de medie de 9.După vreun sfert de oră de trăiri existenţiale, aflu că de fapt am intrat, mai era o lista nevăzută.Răsuflu uşurată,(deşi termenul „uşurată” nu are nici o legătură cu reacţia mea de atunci-combinaţie de nervi, înjurături şi extaz)  mergem să mâncăm şi să ne plimbăm.

Cred că sunt printre puţinele persoane care a rămas cu o impresie plăcută la Bucureşti.Mi s-a tot zis că neghiobia e la tot pasul.Dar asta o văd şi în Iaşi.E drept, bucureştenii la prima vedere nu par a fi persoane foarte calde şi primitoare.Însă cei cu care am intrat în contact mi-au lăsat o impresie bună.Nu am avut probleme cu mascarea accentului moldovenesc, tocmai pentru că nu îl folosesc în mod abuziv, şi mi s-a format obiceiul ca atunci când mă adresez unor oficialităţi sau persoane noi, să vorbesc fără accent.Când menţionam că îs din Iaşi, niciunul din ceilalţi candidaţi cu care am socializat nu s-au arătat ostili, pe sistemul Ce-i cu moldoveanca asta?!, ba erau plăcut surprinşi, şi îmi ziceau că şi la Iaşi sunt universităţi bune.

Ador Parcul Izvor.Este exact aşa cum ar trebui să fie un parc, atunci când ai chef de un strop de natură în Urbea în care stai.Verde, spaţios, curat, linişte.Cel puţin când am fost eu.Şi ceea ce mi se mai pare fascinant este că poţi să stai direct pe iarbă, fără să fii amendat, sau să nimereşti în rahat de câine.La partea asta, recunosc, Copoul mi se pare o glumă proastă.

Un alt lucru care mi-a lăsat o impresie plăcută în Bucureşti este numărul mare de persoane care aleg să folosească bicicleta.Ce-i drept, la ei există piste special pentru acest scop.La noi, nici piste nu sunt, nici atitudine încurajatoare.Acum nu vreau să par o ipocrită eco, idealul meu în viaţă nu e să îi văd pe toţi pe bicicletă, însă atitudinea e problema!Luna trecută, in Iasi, erau pe stradă un grup de biciclişti şi toată lumea părea surprinsă şi amuzată şi pusă pe miştocăreală la adresa lor.

Un alt punct forte la Bucureşti este mijlocul de transport în comun.Singura dată când a trebuit să aştept mai mult un autobuz a durat vreo 7 minute.În rest, ele vin în general în cca 2-3 min.Îmbulzeala =zero, aer conditionat=10.

~*~

A doua zi, la 11.00 mă aştepta examenul.Am început direct cu naraţiunea, pe ciornă.Te afli într-un sat de pescari din Delta Dunării şi într-o noapte gazda vă anunţă că s-a dat alarmă la primărie că satul va fi în curând inundat.Construieşte o naraţiune mai departe.

Problemă la mine a fost că m-am lungit mult prea mult la subiectul asta.Astfel încât, pentru partea cu argumentarea, cât şi pentru cea de gramatică, nu mi-au mai rămas decât vreo patruzeci de minute.De aici rezultă o mare nemulţumire.Scriam de data asta direct pe foaia de examen şi conştientizam în acelaşi timp că ceea ce scriu sunt baliverne ieftine, însă dacă mă opream din scris, riscam să predau lucrarea neterminată, ceea ce nu ar fi fost indicat.

Cu toate astea, a fost o experienţă pe cât de extenuantă, pe atât de plăcută.În urmă cu vreun an de zile, probabil mi s-ar fi părut un act de curaj maxim să umblu de una singură prin Bucureşti, să mă înscriu, să vin să dau examen şi toate celelalte lucruri.Însă simplul gând că am reuşit să duc la îndeplinire ceea ce îmi propusesem, îmi da o senzaţie făină.Ca să fie totul frumos până la capăt, ar însemna să şi întru.Însă am aşa un feeling urât că şi aici, mediile vor creşte anul acesta, groaznic de mult.