RSS Feed

Tag Archives: fjsc

Ovidiu Ohanesian: “ Istoria adevărată este cea scrisă în spatele uşilor închise, nu ceea ce ne invaţă la şcoală.”

Un alt invitat cu o poveste interesantă a fost prezent în cadrul Serilor FJSC la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Ovidiu Ohanesian, unul din cei trei jurnalişti români răpiţi în Irak în 2005 a vorbit tinerei audienţe formată din studenţi despre riscuri, compromisuri, cât şi alte aspecte mai puţin cunoscute ale meseriei de jurnalist.

În jurul orei 18:00, în amfiteatrul R3 de la Universitate şi-a făcut prezenţa Ovidiu Ohanesian, unde a fost întâmpinat de către studenţii facultăţii de jurnalism cât şi de către moderatorul evenimentului, Lect. dr. Antonio Momoc.

Cu o atitudine uşor timidă şi nesigură, copleşit de “ numărul de studenţi care au venit să îl întâlnească”, Ovidiu Ohanesian a oferit încă din primele minute detalii sumbre ale meseriei de jurnalist, în timp ce povestea despre începuturile carierei sale.

Nu a urmat o facultate de profil, a încercat mai multe meserii şi ulterior a absolvit Facultatea de Management. Activitatea sa de jurnalist a început în 2003 cand s-a hotărât să trimită la ziarul “România Liberă” informaţii despre combinatul Krivoi Rog din Ucraina, loc în care şi lucrase. Interesul opiniei publice pe tema acestui subiect a condus la angajarea acestuia la acelaşi ziar, pe domeniul investigaţiilor.

Despre prima zi petrecută în redacţie nu vorbeşte cu prea mult entuziasm: “ Prima oară când am intrat acolo am simţit un iz de votcă şi slănină afumată. Aşa lucrau băieţii.”, îşi aduce aminte Ovidiu Ohanesian.

Mărturiseşte că a preferat dintotdeauna să îşi desfăşoare munca de teren în zone sărăcacioase, în stadiu de conflict, precum Orientul Mijlociu, deoarece le vedea mult mai interesante.

Misiune jurnalistică, răpire sau o farsă ?

 Probabil că cea mai mare curiozitate a studenţilor veniţi la întalnirea cu Ovidiu Ohanesian a fost cea privind răpirea din Irak. Însă chiar şi aşa, nimeni nu a întrerupt firul poveştii jurnalistului şi au continuat să îi asculte experienţa de viaţă şi sfaturile oferite în legătură cu tot ceea ce cuprinde mass media.

I-a încurajat pe viitorii jurnalişti să îşi îndrepte mereu atenţia către abuzuri şi nu către sfera superficială a mondenului. De altfel, în ceea ce îl priveşte, tot un abuz l-a condus pe acesta către evenimentul ce avea să  menţină în 2005 prima pagină a ziarelor cu titlul: Răpirea jurnaliştilor români în Irak !

La întrebarea: “Cum s-a alcătuit echipa de jurnalişti trimişi în Irak?” Ovidiu Ohanesian schiţează pentru prima oară un zambet. Îşi aduce aminte apoi, cu puţină indignare, de campania electorală din 2005 a lui Traian Băsescu şi promisiunile privind modificarea societăţii. Jurnalistul a încercat să dărâme valul de ipocrizie în care populaţia era învăluită şi a efectuat în acel an o serie de investigaţii la Serviciile Secrete. Acolo a descoperit că societatea românească stagna în acelaşi sistem sovietic corupt, şi a facut publice nume ale unor persoane influente, cât şi activitatea acestora în perioada comunistă.

Câteva luni mai tarziu, Ovidiu Ohanesian a primit din partea unui fost securist propunerea de a merge în Irak împreuna cu ceilalţi doi jurnalişti- Sorin Mişcoci şi Marie Jeanne Ion, pentru a realiza un reportaj despre „ frumuseţile Irakului”.

După cinci zile petrecute în Irak, celor trei jurnalişti li s-a dat ocazia să înţeleagă mai bine frumuseţile acestei ţări în clipa în care au fost răpiţi pe stradă şi racolaţi într-o maşină.

Ulterior, la întoarcerea în ţară, jurnalistul avea să descrie experienţa răpirii în cartea sa, “Amintiri din portbagaj”.

Despre cele cincizeci şi unu de zile în care a fost răpit, jurnalistul vorbeşte cu o uşoară nonşalanţă, de parcă ar povesti o piesă de teatru prost jucată  la care a asistat: vânătăile de pe faţa lor erau un simplu machiaj, mesajul de salvare o simplă regie, iar răpitorii îi cereau indicaţii cameramanului Mişcoci privind utilizarea camerei video. Cu cât suspiciunile presei din ţară privind veridicitatea acestei răpiri era pusă la îndoială, cu atât răpitorii ofereau un cadru cât mai realist: pe cameramanul Sorin Mişcoci l-au îmbrăcat în portocaliu pentru a sugera un ritual al morţii întâlnit adesea în răpiri, iar pe Ovidiu Ohanesian nu l-au mai machiat, ci l-au lovit.

La întoarcerea în ţară, cei trei jurnalişti s-au aflat timp de trei zile sub supravegherea SRI-ului şi doar Ohanesian a îndraznit apoi să iasă în faţă şi să dezvăluie adevărul despre falsa răpire.

 O luptă cu morile de vânt

 Jurnalistul a vorbit superficial despre cei doi colegi de breaslă cu care a petrecut cele cincizeci şi unu de zile în Irak. Am aflat despre Sorin Mişcoci că, mulţumită discreţiei de care a dat dovadă privind falsa răpire şi interesele aflate la mijloc, a devenit cameramanul personal al preşedintelui şi a fost decorat cu o medalie de onoare.

Ovidiu Ohanesian a preferat în schimb să scoată la iveală adevărul căci, după opinia sa, misiunea unui jurnalist este aceea de a deschide ochii opiniei publice.

Despre răpiri a vorbit ca fiind nişte operaţiuni speciale care urmăresc anumite scopuri, iar toţi cei care se află în spatele lor apar la televizor şi vorbesc despre o lume mai bună.

Din 2005 şi până în prezent, jurnalistul a publicat trei cărţi în care vorbeşte despre răpirea din Irak, persoanele implicate cât şi alte detalii de culise.

Totuşi, vinovaţii continuă să fie liberi şi să îşi desfaşoare activităţile. Despre falşii răpitori, Ovidiu Ohanesian a spus că i-a găsit chiar şi pe Facebook, unde apar în fotografii alături de familiile lor.

 Un mesaj la adresa viitoarei generaţii de jurnalişti

 Cu cât se apropia de final evenimentul, cu atât şi întrebările din amfiteatru deveneau mai numeroase.

Studenţii, deşi aflaţi la jumătatea scolii generale când fusese prezentat acest scandal în presă păreau destul de intrigaţi la adresa subiectului. Ovidiu Ohanesian le-a răspuns tuturor cu o sinceritate debordantă, încercând parcă să transmită un model de atitudine spre a fi pusă în practică în cadrul meseriei de jurnalist:

“ Dacă părinţii şi bunicii noştri au fost învăţaţi să fie minţiţi, noi nu avem nici o scuză. Trăim într-o eră informaţională şi trebuie să ştim dacă este urmărit interesul naţional sau nu. Esenţa acestei meserii constă în a deschide ochii opiniei publice. Istoria adevărată este cea scrisă în spatele uşilor inchise, nu ceea ce ne învaţă la şcoală.”

Anunțuri

„Unitate în diversitate”- Ziua Europei 2011

Posted on

Nu mai sărbătorisem niciodată în mod oficial ziua comemorativă a fabulosului nostru continent, respectiv momentul în care s-au pus bazele constituirii Uniunii Europene.Drept urmare, am participat alături de câţiva colegi din cadrul FJSC la evenimentul în sine, unde am avut ocazia să asistăm la o serie de manifestaţii artistice şi în acelaşi timp să  explorăm mai bine tehnicile jurnalistice. A fost totodată o experienţă ambivalentă-asişti la evenimentul în sine şi te bucuri de el, şi în acelaşi timp, încerci să fii suficient de concentrat încât să prinzi detaliile semnificative, pentru a le putea transmite mai departe către cei ce nu s-au aflat la faţa locului.

Recunosc, mă aşteptam să fie o atmosferă mult mai sobră şi plină de riguriozitate. Însă întregul manifest a stat mai degrabă sub semnul jovialului, artisticului şi apropierii dintre oameni (în fond, deviza UE este Unitate în diversitate).

Matei Stoicovici, profesorul coordonator al facultăţii, ne-a propus să cuprindem momentele esenţiale (şi nu numai) ce au avut loc în  Băneasa Shopping City, sub forma unui blog colectiv, unde s-au postat toate articolele şi ştirile realizate. Ceea ce mi se pare ok, va avea atât caracter informativ, cât şi simbolic- un fel de semn de carte al experienţei în sine.

Ca la orice eveniment, intervine şi neprevăzutul. Astfel încât, cei de la care a trebuit să obţin un interviu până la urmă au fost membrii formaţiei Klasikvm, nume sugestiv de altfel, în privinţa genul muzical abordat. Probabil cel mai interesant a fost momentul în care mi-am dat seama că persoana pe care o intervievam avea emoţii mai mari chiar şi decât mine, care eram stresată de o mulţime de gânduri: dacă nu va vrea să îmi răspundă la toate întrebările, dacă nu va inregistra reportofonul and so on.

Dar îmi place să cred că a ieşit totul ok,  şi cu tot statutul nostru de „novice într-ale domeniului” am făcut o treabă destul de profesionistă.

Primul meu interviu

Posted on

A fost o treabă destul de simplă. Misia mea era să intervievez, pe o anumită tematică, un individ pe care să nu îl cunosc personal. Abordarea persoanei a fost destul de spontană. Într-o duminică în care am mers la teatru la piesa Cântăreaţa cheală de Eugen Ionesco, s-a aprins beculeţul sclipitor şi m-am dus la finalul piesei către unul din tinerii actori pentru a mă prezenta şi a vorbi despre intenţia mea.
Scriu asta aici pentru că am fost plăcut impresionată de gândirea lui şi felul cum a ales să îmi răspundă la întrebări.

LE: Mâine la Băneasa Shopping City vor avea loc diferite evenimente şi expoziţii, prilej prin care se va sărbători Ziua Europei, cu o mică întârziere, ce-i drept. Suntem un grup mic de oameni din cadrul facultăţii de jurnalism ce se vor perinda în locaţia cu pricina, la invitaţia organizatorilor evenimentului. Vom scrie ştiri la faţa locului şi vom alerga să prindem un interviu. Misiunea mea este să îi intervievez pe cei de la Academia de Rock împreună cu instructorul lor- Adi Manolovici.

Până atunci…

Ce înseamnă să fii un tânăr actor în România?

Interviu cu Victor Ţăpeanu

Meseria de actor a adunat de-a lungul timpului extrem de multă admiraţie si apreciere în jurul ei, şi totodată din ce în ce mai multe mituri sau polemici. Fie că vorbim de amorul artei aflat în lupte crâncene cu salariile de mizerie, profesionalism sau doar de dorinţa impetuoasă de faimă, actoria şi chiar actorul însuşi va stârni controverse.
Cu toate astea, din ce în ce mai mulţi tineri aleg drumul artistic, intrând astfel în lumea teatrului.
Despre ce înseamnă să fii un actor în Romania, la început de drum, am stat de vorbă cu Victor Ţăpeanu, membru al grupului de teatru „Arca lui Noe”. Am încercat să descopăr cu câtă intensitate trăieşte această activitate pe care o practică, ce îl motivează să continue să performeze în această ţară, cât şi ce se ascunde în spatele cortinei când piesa ia sfârşit şi se întoarce la cotidian.

Actoria este una din puţinele meserii care încep mai întâi ca un hobby. Când ai descoperit această pasiune?

E artificial spus “hobby”. La început, acum 3 ani, da..Cred că îl numeam un hobby, însă acum îl văd ca o parte a vieţii mele. Teatrul e o relaţie de cursă lungă în care trebuie să fii răbdător, blând, să tratezi cu calm situaţiile critice, să înţelegi teatrul ca să te poată înţelege şi el pe tine; exact ca într-o relaţie de dragoste. Luat ad literam, nu înseamnă pentru unii decât o formă de divertisment sau de relaxare, dar pentru mine înseamnă profunzime şi sacralitate.

Ştiu că faci parte din grupul de teatru “Arca lui Noe”. Cum se realizează preselecţia în vederea colaborării cu aceste cluburi de teatru?

Depinde de “cluburi”. În unele cluburi se adună colegi, prieteni fără a susţine vreo probă şi învăţa un text şi aşa iese un spectacol. În “Arca lui Noe” preselecţia se face odată la 2-3 luni, într-o locaţie stabilită şi anunţată prin cât mai multe modalităţi ( facebook, afişe, ziare, comunicate de presă etc. ). Apoi, la casting-ul propriu zis, vine un număr de persoane şi sunt aleşi cei care au un bagaj intelectual , cei care merg la teatru, cunosc nume de actori etc. După selecţia propriu zisă intervine selecţia naturală, adică cei care se pot adapta la stilul nostru de lucru intens şi profesional vor putea face faţă. Cei care nu, renunţă.

Dacă în domeniul filmului aproape oricine poate primi un rol, pentru a juca pe scena unui teatru e nevoie ca talentul unui tânăr actor să fie susţinut de nişte studii de profil?

Nu mai e ca pe vremuri când actorii buni se făceau remarcaţi şi fără o diplomă. Acum poţi , ca tânăr actor fără facultate, dacă eşti foarte bun, să ai 2-3 colaborări cu un teatru, dar acesta nu te va angaja fără o diplomă . Dacă te remarcă vreun regizor , te poată vâna pentru proiecte internaţionale şi dacă timpul nu îţi mai permite nu vei mai ajunge să faci facultatea la momentul potrivit.

Există o vorbă foarte des întâlnită: ” În România se moare de foame ca actor.” Te-a demoralizat vreodată acest lucru?

Nicidecum. E adevărat ce se întâmplă, numai că trebuie adăugat citatului “… dacă nu ai vointă” . Actorii care nu reuşesc sau eşuează în 2-3 proiecte , se demoralizează şi au de pierdut enorm. Nu mai vor să lupte şi nu mai vor să se ridice,ajungând să îşi piardă idealul spre care tânjeau. De la gândurile “Vreau să fiu nominalizat la UNITER.” ajung să se gândească pe scena la “ Oare am ceva de mâncare în frigider ? “ .Dacă nu devii obsedat de bani, sufletul te îndrumă către ce e bun şi partea materială vine fără stres.

Peste 10 ani te vezi continuând cu actoria?

Da, actoria îmi oferă o libertate de exprimare verbală sau mutuală. De curând mi-am dat seama ca am fobie de muncă de birou, nu am nimic cu cei care fac acest lucru , numai că eu simt că nu e locul meu acolo. Mie îmi place să mă simt bine pe scenă, să fac lumea să aibă încredere în mine şi la final să mă hrănesc cu aplauzele lor.

Câte ore pe săptămâna îţi ocupă în medie repetiţiile pentru spectacole?

Depine, orele oscilează între 12 până la 50. Noi repetăm mereu câte 2-3 spectacole, mai ales acum , în perioada 4-13 mai. Vom avea un turneu în 14 licee şi va fi foarte plăcut, timp de 8 zile câte 2 spectacole pe zi.

Pe lângă actorie, ce alte activităţi mai ai în timpul liber?

Fac pantomimă , mă relaxez repetând paşi de tango , vals , balet . Mai nou, am început să bat şi step, scriu şi poezii şi cam atât cu arta. Merg o dată pe săptămână la tenis de câmp, îmi place să joc ping-pong , fotbal, baschet, volei, şi uneori când îmi permite timpul să înot. Când simt că sunt obosit, iau o carte şi o savurez ca un desert.

Te-am urmărit în timpul piesei de teatru „Cântăreaţa Cheală”, interpretându-l pe Mr. Smith. În sală erau prezente persoane de diferite tipologii şi vârste. Ce categorie de public simţi că oferă o mai mare apreciere faţă de ceea ce se întâmplă pe scenă în timp ce performezi?

Depinde de spectacol. Genul de spectacol absurd (precum “Cantăreaţa Cheală” ) poate fi, sau nu, înţeles. Teatrul absurd nu înseamnă să fii tu absurd, ci să joci cât mai normal pe un text absurd. Spectacolele noastre sunt a€œproiectate” pentru toate tipologiile de vârstă, pentru a nu exista divergenţe. Toată lumea apreciază atunci când tu crezi în ceea ce faci.

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâmpini atitudini ostile din partea publicului? Dacă da, îmi poţi da un exemplu?

Am jucat odată în Parcul 23 august şi acolo erau fel şi fel de caricaturi care ţipau şi aruncau cu şerveţele sau alte obiecte. Oricum vârsta lor nu depăşea 10 ani. Dar nu putem reproşa nimic copiilor, ei nu au nici o vină că nu au fost crescuţi cum trebuie, ei nu au discernământ.

Foarte mulţi actori din România au acceptat roluri în telenovele pentru un mai bun câştig material. Ai luat vreodată această posibilitate în considerare?

De ce nu? Ar fi poate o şansă să mă afirm. Aş încerca , şi dacă nu aş fi satisfăcut de rezultate, aş renunţa. Nu fac decât ce îmi place, şi dacă simt că ceva nu e în regulă, prefer să stau în banca mea.

În spectacolele pe care le susţii în prezent, ai parte de remuneraţii?

Banii din spectacole sunt reinvestiţi mereu în recuzită , lumini, decor , materiale de promovare . Remuneraţiile vin atunci când faci proiecte şi ai nişte sponsori stabili şi care vor să investească , sau ai un teatru care te susţine. Până atunci, banii sunt doar material de schimb.

Vei rămâne fidel publicului român sau te gândeşti pe viitor să pleci din ţară? De ce?

Nu aş vrea să plec, sper doar să nu se distrugă ţara asta care este atât de frumoasă şi are nişte oameni foarte inteligenţi. Îmi e frică să nu se schimbe publicul într-unul primitiv, să nu confunde teatrul cu cinema şi să vină cu popcorn şi nachos.
Teatrul are nişte criterii, în schimb, filmul nu cere nimic. El rulează şi atât. Aş vrea să am turnee internaţionale, poate să fac câteva luni de studii în afară, dar nu aş pleca. România e o ţară fertilă care va creşte cu siguranţă dacă oamenii de valoare rămân şi seamănă ce e bun.

Pe noi cine ne bagă în seamă?

Meseria de jurnalist e un paradox. Jurnalismul nu e o meserie. Ştiam acest lucru de foarte mult timp, în fond, a devenit ca un fel de motto, frază simbol, pentru cei care îşi dau cu părerea în privinţa profesionalismului din acest domeniu.

Te interesează jurnalismul, crezi că ai aptitudinile necesare, auzi la tot pasul că nu o facultate în domeniu te formează ca şi jurnalist. Ce e de făcut?

Dacă nu urmezi o facultate  este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă (cică nu se poate fără diplomă, puţini sunt cei care te bagă în seamă) .Buuun. Facem 3 ani de facultate, apoi o auzim pe aia cu Pai în ziua de azi, dacă nu ai şi un master, degeaba ai făcut facultatea! Mai facem şi vreo 2 ani de master, asudăm, căscăm, plătim din greu. Toate astea în timp ce alţii lucrează fie în presa scrisă, fie la radio sau tv, fără nici un fel de pregătire superioară în domeniu.

Săptămâna aceasta am participat la o dezbatere  în care invitat a fost Cristian Tudor Popescu. Declarat în repetate rânduri drept „cel mai bun jurnalist din Romania” eram curioasă să aflu părerea lui cu privire la situaţia în cauză. Omul a spus ceva lucruri interesante şi părea mult mai relaxat faţă de cum eram obişnuită să îl văd in media. Aşa cum mă aşteptam, nu a susţinut nici el necesitatea unei facultăţi în domeniu pentru a lucra ca jurnalist, însă ea îţi poate oferi totodată nişte noţiuni, o anumită bază, a căror importanţă nu e de contestat.

Foarte bine. Perfect de acord. Doar că la facultate acea bază se manifestă prin multă teorie, pălăvrăgeală-de multe ori inutilă despre istoria presei cu „rumânismele” lui Aron Pumnu, combinată cu detalii ale evenimentelor politice, şiruri întregi de nume de personalităţi,  scheme şi schiţe complicate despre comunicare şi cum se manifestă aceasta (de multe ori am avut impresia că mă aflu la facultatea de psihologie) . Ştiu că un jurnalist trebuie să ştie din toate câte puţin. Dar lucrurile de genul fie le-am mai descoperit cândva, fie ar trebui să facă parte din bagajul meu de cultură generală. Cultura generală se decoperă în timpul liber, după bunul plac al fiecăruia.

La facultate am venit să fac lucruri ceva mai „la subiect”, ceva mai multă practică, astfel încât, după terminarea facultăţii să nu mi se trântească uşile în nas, pe motiv că sunt novice în ale domeniului.

Încă mai am speranţa că asta e o situaţie generală, tipică anului I, până ne alegem specializarea.

Mă întreb dacă peste câţiva ani Dani Oţil va primi titlul de „cel mai bun jurnalist al anului”. La urma urmei, Badea a obţinut această titulatură în 2009 şi a plecat de pe acelaşi loc pe care se află Dani acum, în perioada când avea matinalul cu Teo. Despre ce e vorba aici? Despre şansă? Despre compromis? Pentru a putea practica ceea ce îmi place ar trebui să încep cu puţin circ, pamflet, entertainment, pentru că prinde la public, iar după ce îmi fac un nume sonor să pot spera să fiu mai tare bagată în seamă îndomeniul la care acced, decât dacă m-aş prezenta cu o simplă diplomă de absolvire a facultăţii?

Dileme, dileme, dileme…

Probabil mă voi lămuri tot singură, pe parcurs.

Mi-am pierdut cheile de la blog, dar le-am găsit

Alerg dupa metrou, alerg după profi, alerg după note. Sar peste bălţi, sar peste gropi, sar peste restanţe. Durere de apendice, durere de cap, durere în cur.

Pe cât de nostalgic am început fraza de mai sus, pe atât de brutal am încheiat-o. Cu câtă ambiţie şi determinare mă înzestrasem înainte de începerea facultăţii, cu atât de mult sictir aproape termin acest semestru.

Am văzut că mi-a apărut de foarte multe ori sintagma „andra s chapter” la motorul de căutare. Lumea vrea să ştie ce mai fac. De când am blogul,  nu de puţine ori m-am trezit întrebată:

-Hey, ce mai faci? Am vazut că n-ai mai scris pe blog.

Acum înţeleg de ce unii oameni nu mai simt nevoia să mă mai sune la fel de des, deşi ne leagă o prietenie de câţiva ani. Îşi creează impresia că viaţa mea e expusă în totalitate aici.

Fals. Căci (ca să menţinem ritmul), pe cât de lungă a fost absenţa mea pe acest blog, pe atât de agitată a fost viaţa mea în ultima perioadă.

Am fost acasă. Prima mea călatorie cu trenul pe timp de iarnă. Mă simţeam ca un fel de Anna Karenina. Nu tânjeam dupa amantul meu, Vronsky, ci după oraşul meu natal, Iaşi. Aproape am plâns când am văzut inscripţia „IASI” în Gara de Nord. Frumos în primele zile, mâncărică, somnic, revăzut oameni dragi, după care, la scurt timp după venirea moşului, pac, mă vizitează o depresie. Am citit, am mâncat, am plâns, m-am uitat la „In derivă” pe Hbo. Apoi mi-a trecut.

Am făcut o scurtă evaluare a anului ce a trecut şi am zâmbit mulţumită. Mi-am propus noi lucruri de îndeplinit pe 2011 iar lista o păstrez undeva la vedere.

Reîntoarcerea în Bucureşti m-a trezit şi mai tare la realitate şi m-a scos din orice stadiu de depresie, oferindu-mi în schimb oboseală şi o continuuă alertă. Mulţi nervi la facultate, mulţi nervi cu anumite persoane…nici nu mai încerc să intru în detalii, deşi interesante, că dacă mă trezesc că îmi citeşte vreun zeu de la fjsc blogul şi intru iar în belele? Poţi să îmi spui „maestre” la capitolul „belea”. Acum, înainte de examen, nu ar fi indicat.

Şi iată cum tânăra pseudo-jurnalistă învaţă despre autocenzurare…

Aş avea mai multe de zis, dar îmi e teamă că se vor aduna prea multe idei diferite una de cealaltă, la un loc. O consecinţă a faptului că scriu pe aici din ce în ce mai rar. De multe ori mă gândeam să renunţ la blog, nu mai scriu cu acelaşi entuziasm, nu mai simt aceeaşi nevoie să îmi exprim elucubraţiile pe aici (asta ca să nu creadă duşmanii ca a rămas Andra fără inspiraţie) dar cu toate astea, ceva mă leagă de bucăţica asta de spaţiu.

Închei aici pledoaria, sting lumina, aprind ţigara şi mă pregătesc plină de înflăcărare de sesiunea ce urmează. Sper să revin cât de curând pe aici!

O săptămână, şapte zile,o sută şaizeci şi opt de ore…

…că tot e la modă să exprimi scurgerea timpului cât mai detaliat, mai ales pe acolo prin Rahova la băieţii şmecheri cu relaţii în Tg Ocna.

După o sută şaizeci şi opt de ore petrecute în Bucureşti văd lucrurile la un cu totul alt nivel, comparativ cu cele două zile petrecute în capitală în luna iulie, când am venit să dau admiterea la fjsc.Totul este mult mai mare (şi aici nu mă refer la Casa Poporului sau sufletul cetăţenilor urbei):nesimţirea, grosolănia, prostia.

Oh, cocalari ieşeni, cât îmi lipsiţi…Unde sunt momentele când îmi făceaţi serenade în mijlocul străzii, când îmi spuneaţi că sunt frumoasă şi îmi cereaţi numărul cu o insistenţă politicoasă, totuşi?Unde sunt glorioasele clipe când în încercările voastre nereuşite de abordare foloseaţi apelativul „domnişoară” iar apoi scuipaţi suav coaja de sămânţă pe trotuar?

Aici lucrurile stau ceva mai diferit. Colegii voştri de la alt trust, adică din capitală, acel loc care se presupune că se apropie ceva mai bine de moravurile europene şi mentalitatea occidentală, îmi oferă cu totul altceva.”Domnişoară” e înlocuit cu „„, iar serenadele- cu detalii ţipate în plină stradă despre ce mi-ar face, în ce poziţie şi cu ce intensitate.

Revenind la lucruri mai puţin hedoniste, am găsit stimulentul perfect în caz de voi dori vreodată să îmi smulg inima din piept, să o ţin câteva clipe în palmă şi să o privesc, cu un rânjet sadic, ca în filmele sf, cum încă se mai zbate şi face balonaşe de sânge.

Cum?Simplu.Intrând într-o dispută cu un pensionar bucureştean.

Nu, nu e aceeaşi chestie care zici tu că ai întâlnit-o de atâtea ori în autobuz.La paranoia tipică vârstei a 4 a i se mai adaugă şi binecunoscutul tupeu bucureştean (care nu, nu e un mit) şi obţii un amestec omogen de sentimente si trăiri care ar putea cu uşurinţă să echivaleze cu invenţia lui Nobel, dinamita.

Intru într-un magazin şi aştept la rând să o întreb pe vânzătoare dacă au un anumit produs la ei în stoc.Singurul client era o femeie (mai trebuie să mai dau vreun indiciu cu privire la vârsta ei?) care punea foarte multe întrebări în legătură cu produsul care o interesa.Expresia vânzătoarei îmi dădea de înţeles că răspundea la întrebările femeii mai bine de 10 minute.Se lasă linişte.Pensionara continuă să îşi analizeze produsul, fără să mai pună întrebări.Îmi permit să mă uit spre vânzătoare şi să îi pun o întrebare.

Pensionara:Dom-ni-soa-ră, sunteţi ne-po-li-ti-coa-să, doamna se ocupa de mi-ne acum.

Eu(neobişnuit de calmă):Mă scuzaţi, dar nu am întrerupt pe nimeni, am aşteptat mai întâi să terminaţi.

În continuare o ignor şi analizez produsul care mă interesa.Cred că am stat vreo două minute în magazin-120 de secunde, timp în care pensionara îşi renega produsul şi începea să vorbească despre mine, ca şi cum nu aş fi fost prezentă.Sintagme precum „proastă creştere” şi „tineretul din ziua de azi” erau nelipsite.Eu-pe pacea mea, dar femeia continua să aibă mâncărimi pe limbă.

Când mă întorc înspre ieşire, mă priveşte cu două bucăţi de ochi senili si imi zice:

P:Nu se poate aşa ceva…măcar dacă ziceai „Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup…”

Eu:Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup şi să vă spun că mă poluati fonic şi mă plictisiţi.O zi bună.

Şi am plecat.În urma mea,prin termopanul uşii de la magazin, nu am mai zărit decât o gură căscată ce susţinea înăuntru o proteză dentară.

Mi-am făcut mulţi nervi în cele şapte zile-o sută şaizeci şi opt de ore bucureştene:vremea, distanţa, oamenii, aglomeraţia, oamenii.

Nu sunt capabilă nici măcar să exprim câteva enunţuri constructive despre începutul facultăţii, poate pentru că singurul lucru interesant pe care l-am trăit până acum la fjsc a fost aroganţa şi egocentrismul unor profesori.Dragii de ei.

Noţiunile introductive prezentate până acum foarte puţin mă stimulează.Aştept să trecem la lucruri mai serioase.Oamenii…încă nu îi cunosc atât de bine, însă sper să nu îmi dezamăgească aşteptările.Per ansamblu e ok.

La primul curs de PAO domnul George Hari Popescu ne-a băgat-o pe aia cu hârtia igienică.Nici nu dădusem admiterea şi eu îi cunoşteam metoda, dar am tăcut şi am făcut pe-a neştiutoarea.

P.S: Pe sistemul Mircea Badea „Ce facem cu proştii care ne enervează-le scriem numărul pe blog” o să îmi permit şi eu să tastez câteva cifre.Cifrele sunt următoarele:0743613521.

Îmi dă beep-uri lungi încontinuu şi nu prea vorbeşte dacă răspund.Mi-a trimis un singur mesaj:”scuze dacă team deranjat”, iar apoi a continuat să mă beepuie.O să îi zic gigel, cu g mic, că oricum e prea prost şi nu ştie cum se scrie corect.(nu trag concluzii pripite, asa reiese din sms lui).Aşa că dacă sunteţi nervoşi şi vreţi să înjuraţi pe cineva dar nu aveţi pe cine, sunaţi-l pe gigel.

Stabilitate

Posted on

Abia acum am parte de ea.În sensul că că sunt studentă, cu acte aproape în regulă, dar mai ales, la facultatea la care mi-am dorit:FJSC.

Decizia de a pleca la Bucureşti se întâmpla undeva prin luna octombrie, când un val de nesiguranţe cu privire la facultate şi viitorul meu m-a cuprins.Ideea de a pleca în necunoscut, în mod bizar, m-a mai înseninat.

După zece luni de zile, în care am scris doar vreo 5 texte pe forum şi niciunul nu era perfect, după un dex de cca 1 kilogram parcurs, după multe drumuri obositoare Iaşi-Bucureşti, Bucureşti-Iaşi, după n depresii şi nesiguranţe, am intrat!Am fost cea cu numărul 20 admisă la buget.Aseară îmi era frică să adorm de teamă ca totul să nu fie un vis.Acum sună foarte poetic, dar jur, că e adevărat.De obicei asta se întâmplă când anumite lucruri îţi depăşesc chiar şi cele mai mari aşteptări.

Aşa că azi m-am dus la Universitatea Al.I.Cuza să îmi retrag dosarul.Mă priveau toţi cu suspiciune.Nu-i nimic, am făcut pe altcineva fericit, care va putea ocupa locul meu liber.Mi-am luat diploma în original, iar la noapte, plec din nou spre Bucureşti.Alt drum obositor pe tren, dar măcar va fi lipsit de agonie, şi cu ceva mai mult extaz, comparativ cu celelalte dăţi.

Acum când mă uit la rama în care în loc de poză am pus un bileţel cu mesajul „Voi intra la FJSC!” zâmbesc, răsuflu uşurată şi am parte de acelaşi sentiment ca atunci când termin de citit o carte bună, dar incredibil de groasă.