RSS Feed

Category Archives: Romania

A fi „la modă” e mai mult decât modă

Urăsc foarte mult afirmaţia: ” Se poartă, e în tendinţe, e la modă”. Nu numai că e o afirmaţie care, în mod paradoxal, o auzi de cele mai multe ori de la nişte persoane care nu au nici un simţ estetic şi tocmai din acest motiv se îmbraca după cum dictează alţii, după cum comandă şeful turmei, dar mă duce totodată cu gândul la momentele când mergeam cu mama la cumpărături şi strâmbam din nas la orice articol vestimentar sugerat de ea: Bluza asta ce are, am văzut atâtea fete pe stradă cu genul ăsta. E frumoasă, se poartă…numai tu eşti încăpăţânată!”

Ca să vezi…

În fine, nu asta e problema. Mă gândeam la cu totul altceva. Mă gândeam la faptul că de cele mai multe ori când ne referim la o persoană ca fiind in şi nu out, cei mai mulţi dintre noi se gândesc  la trend-urile vestimentare.
Totuşi, pentru a te încadra cu succes în fauna urbană e nevoie mai mult decât atât. Limbajul e unul din elementele ce ajută individul întru o mai bună orientare spre un anumit grup social/ turmă, la care aderă. Un lucru absolut firesc, de altfel.

Generaţia Youtube se exprimă.Comedia în România se rezumă doar la parodie. Parodiem piţipoance, oligarhi, diferite persoane publice, diferiţi oameni simpli devenite vedete pe youtube. Întrebarea mea este: Până când? În acelaşi timp, este foarte interesant faptul că am ajuns să parodiem însăşi parodia.
Sunt invadată la tot pasul de expresii şi atitudini promovate de scenetele ce se vor a fi umoristice ale lui Bendeac. Aud zilnic  expresiile prezente din show-ul lui. Aparent toată lumea e golan, ori nu mai e; vrea să îşi facă prietenă dar nu îşi găseşte. Toată lumea foloseşte expresia La naiba pe post de încheiere a unei propoziţii, iar cei mai mulţi dintre ei într-o conversaţie îşi adaptează timbrul vocii asemenea personajelor uşor cretine, însă simpatice şi populare pentru majoritatea.

Situaţia a devenit cu atât mai enervantă cu cât oamenii nu doar ca folosesc aceste expresii, dar le şi adaptează diferitelor situaţii. Spre exemplu, dacă spui că X obiect nu găseşti, cel de lângă tine va completa cu Toate X-urile să apeleze la mine. Amuzant pe moment, nu aşa amuzant când auzi aceste lucruri pe stradă zilnic.

Cândva, a fi o persoană cu simţul umorului nu era la îndemâna oricui. Acum toate lumea poate fi cool si amuzant, folosind aceste stereotipii ieftine.
Cândva şi comediile erau altfel. M-am uitat astăzi la Some like it hot, film din 1959 cuTony Curtis şi Marlyn Monroe. O poveste frumoasă, întorsături de situaţie hilare, replici lipsite de conţinut obscen…şi totuşi am râs mai mult decât dacă m-aş fi uitat la emisiunea lui Bendeac, foarte in de altfel.

Cândva omul ăsta îmi plăcea. Avea anumite idei cu care eram de acord.
Totuşi, cum poţi critica anumite lucruri, şi totodată sa le promovezi? E un lucru să ironizezi prostia şi incultura, dar să faci asta permanent, şi cu aceleaşi replici, deja vorbim de promovare.
Unii ar spune ca sketch urile comice trebuie să fie înţelese de orice om, indiferent de cultura sa. Eu cred că asta a devenit calea cea mai simplă de a scuza orice formă de lipsă a inspiraţiei. Până să devină cunoscut audienţei termenul de „cocălar” şi „piţipoancă”, până să iasă Solcanu din dulap şi să-şi facă publică orientarea sexuală, până să apară filmuleţele pe youtube cu oameni simpli în situaţii penibile nu se făcea comedie? Atunci da, nu acum.

Tot ce aud acum nu va dura mult. E o chestiune de câteva luni, şi apoi, la fel ca pe catwalk, totul va căpăta o altă imagine- un alt limbaj. Ştiu că Bendeac va continua să facă acest lucru la el în emisiune. Ştiu că aceste expresii nu vor avea finalitate. Pot doar spera că în viitorul apropiat alţi cretini se vor filma şi vor posta filmuleţul pe youtube, măcar să mai audă urechea mea şi altceva, căci momentan e foarte zgâriată.

Reclame

Îmbătrânesc, deci evoluez.

Priveam azi pe fereastră şi urmăream atentă o copilă de vreo zece ani, cu o sacoşă destul de grea într-o mână, şi nu am avut cum să nu îmi aduc aminte de perioada când eram exact ca ea.Carrefour nu exista, aşa că de obicei sâmbăta eram trimisă cu listuţa de cumpărături la magazinul din colţ.Cele mai ciudate gânduri şi planuri de viitor îmi veneau în drumul spre casă, printre blocuri (da, aveam planuri de viitor la vârsta aia). Probabil că dacă as fi fost copil înainte de 89, în timpul pe care l-aş fi alocat aprovizionării de alimente, aş fi avut atât de multe lucruri la care să mă gândesc, încât acum aş fi fost deja un geniu.

Până pe la 7 ani eram doctoriţă, aşa era trendul, nu ca la generaţia de azi care vor să se facă astronauţi.După ce cânt la o serbare, învăţătoarea îi recomandă mamei să mă ducă la concursuri de muzică pentru copii.Un an a ţinut chestia asta.La 8 ani citesc „Singur pe lume” şi după primele trei capitole mă hotărăsc că vreau să devin scriitoare.Iau un caiet dictando care avea un câine desenat pe copertă şi îmi încep romanul:Lumea câinilor.Continui până în clasa a-4-a să descopăr pasiunea pentru scris, mă înscriu la un cerc literar, iau şi un premiu la un concurs pentru cea mai bună compunere, mai fac pe-a oratorul la serbări fără să mă bâlbâi, joc în câteva scenete, producând astfel mult orgasm părinţilor şi motive de laudă pe la ei prin cercuri.Tot în perioada asta încep să scriu un jurnal pe care bastarzii mi-l citesc pe ascuns.
Pe la 10 ani, mama îmi suflă în ureche ideea că atunci când o să cresc mare să mă fac jurnalist.Ideea îmi place.Când sunt singură, îmi aranjez păpuşile pe post de spectatori şi îmi exersez propria emisiune, inspirându-mă din titlurile de prin Tvmania.Pe stradă spun tare şi răspicat ce mă deranjează, pun întrebări ciudate adulţilor, devin un Gică- contra, dar şi nepoliticoasă pentru mulţi.

În clasa a-5-a intru la un liceu elitist la care mama îşi dorea să ajung chiar înainte de a îl cunoaşte pe tata.Doamna învăţătoare e înlocuită de profesori de diferite tipologii.Sunt fascinată de caracterul fiecăruia astfel încât încep să îi imit în timpl liber.Momentul crucial în care Andra devine un fel de clovn.Dar cât îi place! Avea să se intample asta şi în timpul liceului.

În clasa a-6-a scrie o scenetă în care îi atribuie fiecărui coleg câte un rol.După ore îşi încearcă talentul regizoral, însă se termină totul în clipa când pălmuieşte un coleg care se maimuţărea, în loc să recite.Renunţă.Se întoarce spre scris.Descoperă Lord of the Rings şi Harry Potter şi e fascinată de poveştile care au şi o latură mai Sf.Zice că poate să facă şi ea asta, aşa că timp de doi ani de zile îşi face planul cărţii, ca mai apoi, în clasa a-8-a să înceapă să o scrie la calculator, calculatorul să se strice şi să îşi piardă materialul.Dezamăgită, renunţă.O tentează să dea la actorie, însă doar cu gândul.Rămâne la acelaşi liceu preaslăvit-Colegiul Costache Negruzzi.
La începutul liceului devine puţin emo şi singuratică.Îşi petrece mult timp ascultând muzică şi constată că i se conturează multe imagini pe fundalul diferitelor melodii.O atrage regia.
Începe să citească foarte mult şi să scrie din ce în ce mai puţin.Până în clasa a-11-a când îşi face blog.Ăsta adică.Pe măsură ce scrie şi devine mai informată, începe să creadă cu tărie ca va urma jurnalismul.

În clasa a-12-a ia lecţii online despre scenaristică şi scrie primul scenariu de lung metraj pentru Hbo. Nu câştigă nimic, doar experienţă şi absenţe la şcoală.E ferm hotărâtă că va da la jurnalism, iar apoi la regie şi film.Zice că lasă Iaşiul pentru Bucureşti, în ideea unor mai mari provocări în domeniu

Am sărit multe etape minore, cum ar fi aceea când mă credeam compozitoare şi compuneam melodii pentru vară-mea care voia să îşi facă formaţie.Asta în epoca lolitelor de la Andre.Sau pe aia când voiam să fiu creator de modă şi îmi denumeam colecţia Andra’s Secret (scuze, Victoria, că te-am plagiat, dar aveam şi eu secretul meu).

Mă întreb acum dacă într adevăr am ajuns la acea maturitate în care să îmi conştientizez adevăratele aptitudini şi capacitatea de a lua alegerile potrivite pentru viitor.

Faptele şi pasiunile mele ar trebui să arate că ştiu ce vreau.Şi sunt absolut convinsă că, în ciuda faptului că auzim la tot pasul că la vârsta asta suntem confunzi, toţi tinerii ştiu într-un fel sau altul ce le face plăcere să facă.Dar cum în România dobândirea unui loc de muncă şi al unui trai ceva mai mult decât decent în domeniul care îţi place e un fapt demn de Guiness Book, de multe ori suntem nevoiţi să ne gândim de două ori.

Ceea ce tocmai am făcut.

O săptămână, şapte zile,o sută şaizeci şi opt de ore…

…că tot e la modă să exprimi scurgerea timpului cât mai detaliat, mai ales pe acolo prin Rahova la băieţii şmecheri cu relaţii în Tg Ocna.

După o sută şaizeci şi opt de ore petrecute în Bucureşti văd lucrurile la un cu totul alt nivel, comparativ cu cele două zile petrecute în capitală în luna iulie, când am venit să dau admiterea la fjsc.Totul este mult mai mare (şi aici nu mă refer la Casa Poporului sau sufletul cetăţenilor urbei):nesimţirea, grosolănia, prostia.

Oh, cocalari ieşeni, cât îmi lipsiţi…Unde sunt momentele când îmi făceaţi serenade în mijlocul străzii, când îmi spuneaţi că sunt frumoasă şi îmi cereaţi numărul cu o insistenţă politicoasă, totuşi?Unde sunt glorioasele clipe când în încercările voastre nereuşite de abordare foloseaţi apelativul „domnişoară” iar apoi scuipaţi suav coaja de sămânţă pe trotuar?

Aici lucrurile stau ceva mai diferit. Colegii voştri de la alt trust, adică din capitală, acel loc care se presupune că se apropie ceva mai bine de moravurile europene şi mentalitatea occidentală, îmi oferă cu totul altceva.”Domnişoară” e înlocuit cu „„, iar serenadele- cu detalii ţipate în plină stradă despre ce mi-ar face, în ce poziţie şi cu ce intensitate.

Revenind la lucruri mai puţin hedoniste, am găsit stimulentul perfect în caz de voi dori vreodată să îmi smulg inima din piept, să o ţin câteva clipe în palmă şi să o privesc, cu un rânjet sadic, ca în filmele sf, cum încă se mai zbate şi face balonaşe de sânge.

Cum?Simplu.Intrând într-o dispută cu un pensionar bucureştean.

Nu, nu e aceeaşi chestie care zici tu că ai întâlnit-o de atâtea ori în autobuz.La paranoia tipică vârstei a 4 a i se mai adaugă şi binecunoscutul tupeu bucureştean (care nu, nu e un mit) şi obţii un amestec omogen de sentimente si trăiri care ar putea cu uşurinţă să echivaleze cu invenţia lui Nobel, dinamita.

Intru într-un magazin şi aştept la rând să o întreb pe vânzătoare dacă au un anumit produs la ei în stoc.Singurul client era o femeie (mai trebuie să mai dau vreun indiciu cu privire la vârsta ei?) care punea foarte multe întrebări în legătură cu produsul care o interesa.Expresia vânzătoarei îmi dădea de înţeles că răspundea la întrebările femeii mai bine de 10 minute.Se lasă linişte.Pensionara continuă să îşi analizeze produsul, fără să mai pună întrebări.Îmi permit să mă uit spre vânzătoare şi să îi pun o întrebare.

Pensionara:Dom-ni-soa-ră, sunteţi ne-po-li-ti-coa-să, doamna se ocupa de mi-ne acum.

Eu(neobişnuit de calmă):Mă scuzaţi, dar nu am întrerupt pe nimeni, am aşteptat mai întâi să terminaţi.

În continuare o ignor şi analizez produsul care mă interesa.Cred că am stat vreo două minute în magazin-120 de secunde, timp în care pensionara îşi renega produsul şi începea să vorbească despre mine, ca şi cum nu aş fi fost prezentă.Sintagme precum „proastă creştere” şi „tineretul din ziua de azi” erau nelipsite.Eu-pe pacea mea, dar femeia continua să aibă mâncărimi pe limbă.

Când mă întorc înspre ieşire, mă priveşte cu două bucăţi de ochi senili si imi zice:

P:Nu se poate aşa ceva…măcar dacă ziceai „Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup…”

Eu:Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup şi să vă spun că mă poluati fonic şi mă plictisiţi.O zi bună.

Şi am plecat.În urma mea,prin termopanul uşii de la magazin, nu am mai zărit decât o gură căscată ce susţinea înăuntru o proteză dentară.

Mi-am făcut mulţi nervi în cele şapte zile-o sută şaizeci şi opt de ore bucureştene:vremea, distanţa, oamenii, aglomeraţia, oamenii.

Nu sunt capabilă nici măcar să exprim câteva enunţuri constructive despre începutul facultăţii, poate pentru că singurul lucru interesant pe care l-am trăit până acum la fjsc a fost aroganţa şi egocentrismul unor profesori.Dragii de ei.

Noţiunile introductive prezentate până acum foarte puţin mă stimulează.Aştept să trecem la lucruri mai serioase.Oamenii…încă nu îi cunosc atât de bine, însă sper să nu îmi dezamăgească aşteptările.Per ansamblu e ok.

La primul curs de PAO domnul George Hari Popescu ne-a băgat-o pe aia cu hârtia igienică.Nici nu dădusem admiterea şi eu îi cunoşteam metoda, dar am tăcut şi am făcut pe-a neştiutoarea.

P.S: Pe sistemul Mircea Badea „Ce facem cu proştii care ne enervează-le scriem numărul pe blog” o să îmi permit şi eu să tastez câteva cifre.Cifrele sunt următoarele:0743613521.

Îmi dă beep-uri lungi încontinuu şi nu prea vorbeşte dacă răspund.Mi-a trimis un singur mesaj:”scuze dacă team deranjat”, iar apoi a continuat să mă beepuie.O să îi zic gigel, cu g mic, că oricum e prea prost şi nu ştie cum se scrie corect.(nu trag concluzii pripite, asa reiese din sms lui).Aşa că dacă sunteţi nervoşi şi vreţi să înjuraţi pe cineva dar nu aveţi pe cine, sunaţi-l pe gigel.

Ne intoarcem la origini

Când s-a dat startul crizei economice în America, noi încă ne aflam pe picior stabil.Sigur, politicienii făceau multă anvergură pe baza acestui subiect, tocmai pentru a masca în faţa acestui scut infinita mediocritate şi constantele lipsuri de care are România parte.Acum, se trage un semnal de alarmă şi anume că recesiunea abia acum s-a instalat la noi în Grădină, în mod subit, ca şarpele în Eden, şi trebuiesc luate măsuri de austeritate.De ce?Tocmai pentru a folosi acest argument, din nou, ca scut de protecţie, în faţa mitomaniei, oligarhiei şi incompetenţei unor băieţi, aflaţi acolo sus, pe puntea cea înaltă a vaporului.

(foto:via Ciutacu)

Un reporter o întreabă pe Elena Udrea care ar fi argumentele pe baza cărora ar convinge un străin să vină în România?Mai precis, ca să vadă ce?

Udrea:

Aş spune că trebuie să meargă în România ca să întâlnească sufletul românesc, iar sufletul românesc înseamnă natură neatinsă, tradiţiile româneşti (…) Îşi găsesc împlinirea sufletească dacă vor veni să viziteze România, pentru că acolo vor fi în mijlocul naturii, şi de seamenea vor cunoaşte tradiţii româneşti, cultură românească…toate sunt la fel de neatinse ca acum optzeci de ani.

Astea sunt cele mai penibilo-nostalgice vorbe pe care le-a scremut cineva şi nici măcar nu se află la ora de română.Cum poţi tu, ca ministru al turismului să aduci astfel de argumente?

Ştii tu ce înseamnă sufletul românesc?Te mândreşti cu el?Sufletul românesc nu înseamnă decât dor de ţară, pentru că acolo se află cei dragi ai majorităţii românilor care au fost nevoit să plece, şi care mai nou îi mai încurajează şi Băsescu să o facă.

Care împlinire sufletească să o simtă turiştii?Te referi la sentimentul ăla sublim când constaţi că ai fost furat, că preţurile exorbitante de pe litoral parcă scot şi mai tare în evidenţă algele verzui din mare, când te blochezi cu maşina prin mocirle datorită infrastructurii bine puse la punct?

Totuşi, le zice undeva bine: Toate au rămas la fel ca acum optzeci de ani.

Deşi nu ştiu de unde talentul ăsta de a elabora o statistica exactă.Dacă e să ne pricepem să facem statistici, m-aş băga şi eu în seamă, şi aş corecta-o puţin.Politic vorbind, aş mai scădea vreo două, trei, decade din cei optzeci de ani, iar ca şi îmbunătăţiri la nivel de infrastructură, aş merge puţin mai încolo, cam la vremea când Ureche a scos Letopiseţul Ţării Moldovei.

~~~

Pe zi ce trece rămân tot mai surprinsă de deciziile care se iau la noi în ţară.Nu mai urmaresc ştirile la tv, dar tot se întâmplă să mai aud de la cineva din jurul meu noutăţile, sau să citesc pe net câteva rânduri fără să îmi dau seama.

Eu nu am scris acest articol ca să îmi arăt indignarea şi nemulţumirea cu privire la sistemul de guvernare, lucru foarte la modă de altfel pe la terase, la un mic şi o bere.Mie mi se pare totul tragi-comic.Mai mult comic, decât tragic.S-a întins coarda atât de mult, încât nu se mai face deosebirea între ce afectează populaţia şi ce nu.Guvernul e ca un copil care merge la cumpărături cu părinţii şi cere de pe fiecare raft câte ceva, iar părintele înghite în sec, se conformează, şi i le cumpără.Cine sunt Părinţii?Probabil noi, pentru că din buzunarele noastre se iau bani, probabil pupinbăsiştii care nu ripostează…

Cred că singura manieră prin care cetăţenii acestei ţări ar putea să trăiască cu toţii decent, ar fi aceea de care ne-am temut mereu de-a lungul istoriei noastre şi am avut mereu parte de conflicte.Degeaba te lupţi pentru pământul tău dacă nu ai oameni care să se ocupe de el.Dă-l la alţii.Să vină puterile occidentale şi să ia fiecare câte o bucăţica din România, ca şi-aşa suntem cu toţii împrăştiaţi pe la ei, să mai treacă şi muntele la Mahomed.

Bucureşti

Posted on

Să merg singură în capitala Land of Choice-ului, în condiţiile în care era pentru a doua oară în care mă aflam acolo, a fost ca şi cum aş fi participat la The Amazing Race.Bine, nu singură, cu un minor de şaişpe ani după mine care s-a decis că vrea să îmi ţină companie.

Am plecat la 6 dimineaţa din Iaşi, la 13.00 am ajuns în Bucureşti.Am avut ambiţia de a nu apela la niciun taxi, nu doar pentru că m-aş fi autofalimentat, dar mai ales pentru că am vrut să întreb, să caut, să găsesc de una singură, şi să învăţ mai bine oraşul.

De la gară am mers vreo 4 staţii până la Fjsc pe Bld Iuliu Maniu.Am aflat în ce sală am fost repartizată pentru examen, apoi am căutat Hotel Domino.Sintagme precum „Nu vă supăraţi…”, „Puteţi să-mi spuneţi, vă rog…” etc au fost nelipsite de-a lungul itinerarului nostru.Am luat tramvaiul 25 până la Piaţa Progresul, ne-am mai învârtit de două ori în cerc şi într-un final am ajuns.Duş->ţigară->o plimbare afară.

Uit să mai cobor la staţia care trebuie pentru că aflu prin telefon că nu am intrat în Iaşi la Ştiinţe ale Comunicării, nici măcar cu o amărâtă de medie de 9.După vreun sfert de oră de trăiri existenţiale, aflu că de fapt am intrat, mai era o lista nevăzută.Răsuflu uşurată,(deşi termenul „uşurată” nu are nici o legătură cu reacţia mea de atunci-combinaţie de nervi, înjurături şi extaz)  mergem să mâncăm şi să ne plimbăm.

Cred că sunt printre puţinele persoane care a rămas cu o impresie plăcută la Bucureşti.Mi s-a tot zis că neghiobia e la tot pasul.Dar asta o văd şi în Iaşi.E drept, bucureştenii la prima vedere nu par a fi persoane foarte calde şi primitoare.Însă cei cu care am intrat în contact mi-au lăsat o impresie bună.Nu am avut probleme cu mascarea accentului moldovenesc, tocmai pentru că nu îl folosesc în mod abuziv, şi mi s-a format obiceiul ca atunci când mă adresez unor oficialităţi sau persoane noi, să vorbesc fără accent.Când menţionam că îs din Iaşi, niciunul din ceilalţi candidaţi cu care am socializat nu s-au arătat ostili, pe sistemul Ce-i cu moldoveanca asta?!, ba erau plăcut surprinşi, şi îmi ziceau că şi la Iaşi sunt universităţi bune.

Ador Parcul Izvor.Este exact aşa cum ar trebui să fie un parc, atunci când ai chef de un strop de natură în Urbea în care stai.Verde, spaţios, curat, linişte.Cel puţin când am fost eu.Şi ceea ce mi se mai pare fascinant este că poţi să stai direct pe iarbă, fără să fii amendat, sau să nimereşti în rahat de câine.La partea asta, recunosc, Copoul mi se pare o glumă proastă.

Un alt lucru care mi-a lăsat o impresie plăcută în Bucureşti este numărul mare de persoane care aleg să folosească bicicleta.Ce-i drept, la ei există piste special pentru acest scop.La noi, nici piste nu sunt, nici atitudine încurajatoare.Acum nu vreau să par o ipocrită eco, idealul meu în viaţă nu e să îi văd pe toţi pe bicicletă, însă atitudinea e problema!Luna trecută, in Iasi, erau pe stradă un grup de biciclişti şi toată lumea părea surprinsă şi amuzată şi pusă pe miştocăreală la adresa lor.

Un alt punct forte la Bucureşti este mijlocul de transport în comun.Singura dată când a trebuit să aştept mai mult un autobuz a durat vreo 7 minute.În rest, ele vin în general în cca 2-3 min.Îmbulzeala =zero, aer conditionat=10.

~*~

A doua zi, la 11.00 mă aştepta examenul.Am început direct cu naraţiunea, pe ciornă.Te afli într-un sat de pescari din Delta Dunării şi într-o noapte gazda vă anunţă că s-a dat alarmă la primărie că satul va fi în curând inundat.Construieşte o naraţiune mai departe.

Problemă la mine a fost că m-am lungit mult prea mult la subiectul asta.Astfel încât, pentru partea cu argumentarea, cât şi pentru cea de gramatică, nu mi-au mai rămas decât vreo patruzeci de minute.De aici rezultă o mare nemulţumire.Scriam de data asta direct pe foaia de examen şi conştientizam în acelaşi timp că ceea ce scriu sunt baliverne ieftine, însă dacă mă opream din scris, riscam să predau lucrarea neterminată, ceea ce nu ar fi fost indicat.

Cu toate astea, a fost o experienţă pe cât de extenuantă, pe atât de plăcută.În urmă cu vreun an de zile, probabil mi s-ar fi părut un act de curaj maxim să umblu de una singură prin Bucureşti, să mă înscriu, să vin să dau examen şi toate celelalte lucruri.Însă simplul gând că am reuşit să duc la îndeplinire ceea ce îmi propusesem, îmi da o senzaţie făină.Ca să fie totul frumos până la capăt, ar însemna să şi întru.Însă am aşa un feeling urât că şi aici, mediile vor creşte anul acesta, groaznic de mult.

Despre paradoxul lui Carpe Diem şi inutilitatea desemnării României ca stat de drept

Posted on

Mă întreb de multe ori, câţi dintre cei care îşi aleg ca motto (i-am auzit pe mulţi) acest Carpe Diem, îşi însuşesc în viaţă, până în străfundul porilor, întreaga simbolistică a acestei maxime.Căci sunt sigură că acei oameni care se folosesc de aceste două cuvinte a lui Horaţiu o fac în momente de cumpănă, de dezamăgire şi deznădejde, în momente în care îşi doresc să ia totul de la capăt.

Eu, de asemenea, m-am amăgit.Mi-am zis că viaţa dacă nu e trăită aici, şi acum, nu se numeşte viaţă.I-am criticat aspru pe cei care se gândeau doar la ziua de mâine.Şi iată-mă acum, dezgolită de acest val de ipocrizie, într-un scurt moment de nesiguranţă, în care constat că şi eu mi-am plănuit viaţa pas pas, piesă cu piesă.(Mama, eu dacă la 25 de ani încă voi sta pe banii tăi, voi fi o ratată.) Şi nu e bine.Pentru că în momentul în care o piesă refuză să se încadreze în locul în care tu ai pus-o, rişti să crezi că ţi se dărâmă întreg puzzle-ul.Şi când se duce încrederea, se duce tot.

Bănuiesc că ar fi trebuit să scriu despre momentele memorabile din această ultimă lună.

Nu ştiu cât de memorabil şi unic a fost totul, nu am făcut decât să îndeplinim un ritual.Dar tocmai chestiile ritualice ne fac să ne simţim special.Dacă am plecat din liceu cu regret?

Am încheiat anii de liceu, cu o pledoarie finală, în câteva strofe,mâzgălită la sfârşitul unui caiet.Caiet pe care l-am aruncat.„Dacă ai vise-n Negruzzi/Dar tu eşti de Tehnoton/N-ai nevoie de vreo medie,/E de-ajuns tatăl patron.” Bănuiesc că asta ar face o sumară descriere a tipologiilor dominante de la mine din liceu, şi ar răspunde într-un fel, sau nu, la întrebarea de mai sus.Singurul regret e cu privire la perioadă, şi nu la locaţie.Căci în sfârşit, retina nu îmi va mai fi zgâriată de juni şi domniţe care îşi poartă cu mândrie de negruzzist, uniforma Versace din obor, ca să arate a elitist.

Se găsesc în schimb şi oameni frumoşi, chiuluri frumoase, chiar şi grupurile sanitare îs ok.

Îmi lăsase cineva un comentariu pe blog, în care mă întreba dacă m-am simţit bine sau nu la banchet.Ei bine, au fost câteva momente penibile în care rochiţele frumos cusute la tanti Geta nu au mai fost nici ele capabile să acopere adevărata origine şi candoare a unor domniţe, dar per total, a fost ok.

Bac-ul a fost chestia de care abia aşteptam să scap, şi totodată, chestia aia care m-a făcut să mă uit la panou şi să mă întreb ca prostu’ De ce?.Ştii, uneori ai impresia că examenele astea ar trebui să arate, într-un fel sau altul, valoarea ta.Şi când vezi că persoanele cărora le-ai suflat au luat simţitor o notă mai bună ca tine, nu numai că te doare la orgoliu, dar îţi mai pierzi un pic şi încrederea în tine.Şi nu e sănătos, în condiţiile în care mai ai de dat un examen.M-am simţit ca atunci când profa de literatură universală m-a dat afară de la oră, pe motiv că citeam pe sub bancă o cu totul altă carte decât cea pe care o prezenta ea, în cel mai plictisitor mod posibil.S-a uitat la mine, văzând că nu sunt atentă şi mi-a zis „Andra, habar n-ai nimic!”, după care, rănită la orgoliu, am determinat-o să ma dea afară de la oră.Am fost data afară de la oră, pentru că mă plictisea, deşi din clasă  eram probabil aia care citise în anii de liceu cel mai mult din universala literatură.Cam acelaşi gust amărui mi l-a lăsat şi bac-ul.

Acolo unde vreau eu să dau admitere, nu am nevoie de bacalaureat.Şi totuşi, nu încetez în a îmi pune întrebarea dacă voi intra până la urmă.Îmi făceam planuri, mă gândeam că la anu’ pe vremea asta voi fi în Bucureşti, însă revin la acel carpe diem pe care am crezut uneori că îl respir, şi văd că nu am făcut-o.

Cum ar fi, ca după ce am ţinut chestia asta în cameră câteva luni de zile, să nu intru la FJSC?Nu ar fi nimic surprinzător, în fond 60 de locuri s-au mai tăiat, în fond e lege scrisă ca măcar zece să intre anual cu pile acolo, în fond e lucru banal la noi în ţară ca nedreptăţile să devină aproape legi scrise, unde nimeni nu mai ridică sprânceana la vederea sau auzul lor.

De fapt, adevărata problemă e dacă vreau cu adevărat să activez în domeniul ăsta.Ba nu, adevăratul bai e dacă mai poţi activa în vreun domeniu în România, de pe urma căruia să trăieşti bine şi frumos, fără să necesite şpagă şi măgării.

În urmă cu câţiva ani, ştiam că voi deveni jurnalist, îmi plăcea să visez şi eram sigură că visele pot fi îndeplinite, atâta timp cât crezi în ele.Da, visele pot deveni realitate, dar nu în România.Nu există.Pe site-ul facultăţii de jurnalism din Bucureşti deja sunt avertizaţi viitorii studenţi că a absolvi această facultate nu îţi garantează neapărat şi un loc de muncă satisfăcător.

Îmi e scârbă în ultima vreme să mă mai uit la televizor.Vorbeam despre nu ştiu ce subiect, iar mama îmi zice:Cum, n-ai auzit?Tu nu mai urmăreşti ştirile?

Nu, am încetat de un timp să o mai fac.A urmări stirile e ca şi cum ai pune o persoană instabilă dpdv emoţional, într-un cabinet al unui psihoterapeut, aflat la etajul zece al unei clădiri, fără nici o urmă de psihoterapeut în încăpere, dar în schimb, cu o frânghie, un cuţit şi un tub de Xanax pe masă.

Aşa că de ce să mă mai automutilez urmărind situaţia ţării?

De ce să ne mai chinuim să vedem evoluţia problemelor, când ştim cu toţii că noi, ca şi cetăţeni, nu prea mai avem drepturi, atunci când se iau decizii.Poate singurul drept din România care mai e respectat, e ăla cu libera exprimare.Dar şi ăsta e prost înţeles, şi aşa a ajuns să se trivializez întreaga industrie media.Păi cum să nu se închidă ziarele?Face-ţi loc pentru tabloide, dragii mei!

Am renunţat, aşadar, la planuri.Voi încerca să mimez trăirea prezentului.Fac o facultate, doar pentru a avea o ocupaţie.În fond, undeva în subconştientul lor, majoritatea studenţilor realizează că fac acelaşi lucru.Am căpătat acel pesimism pe care îl condamnam, până nu demult, la întregul nostru popor.

Dar când mi-e scârbă, îmi e scârbă, iar bucăţica aia de lămâie care ar putea atenua starea de greaţă, nu se găseşte la noi.

În lipsă de ştiri, comentăm 1 Mai

Posted on

Ca jurnalist, nu ai prea multe de zis despre 1 mai, cel puţin nu ceva nou, comparativ cu anul trecut.Aşa că ai două mari opţiuni:despre fumul micilor şi spuma berii, sau fumul de ţigară de la vama veche şi spuma mării.

Cei de la Realitatea au încercat o tehnică narativă, ce se voia a fi originală.Şi-au ales o voce feminină, caldă, bună pentru poveştile lui Creangă, pe baza căreia au relatat acţiunea de la iarbă verde a cetăţenilor bucureşteni.Neveste care aşează micii pe gratari, bărbaţi care verifică temperatura berii, copii care se joacă cu mingea, plus câteva remarci ce se vor a fi intrigante: „Unele soţii au optat şi pentru legume la grătar, cum ar fi ciupercile.”, după care urmează câteva replici grosolane ale meltenilor cu verighetă despre cât de mâncători de carne îs ei şi că toată lumea ştie că bărbaţii îs cei mai buni bucătari din lume.Adevărul e că trebuie să te hrăneşti excesiv cu (,) cultură gastronomică ca să ştii să trânteşti un mic pe grătar.

Prima tv şi al său Focus au mers până pe litoral şi au luat interviu celor care stăteau şi se bronzau, iar apoi, celor săreau în sus pe plajă, noaptea, pe acorduri de muzică non-muzică.Au început să curgă tot felul de întrebări fără inspiraţie din partea reporterului, iar unul, înfofolit în propriul hanorac a răspuns cum nu se putea mai bine, aproape era să facă egal cu bătrâna care se spăla cu oţet de mere pe cap.

-Cum te simţi pe litoral?
-Sunt foarte trist!
-De ce?!
-De frig!

Distracţia a continuat în club unde un barman o ţinea pe una cu capul pe bar cu faţa în sus, iar el, aflat în genunchi, executa un super cocktail: îşi turnă în gură pe rând toate ingredientele, apoi le scuipă elegant în gura domnişoarei, ca mai apoi să o apuce de cap, să o o zdruncine puţin şi…Serviţi vă rog!
Ştirile Protv au fost ceva mai boeme de astă dată şi au început programul cu un colaj de imagini de la Vama Veche, iar pe fundal Tudor Chirilă şi melodia cu pricina.
Când am auzit-o mi s-a făcut dor de mare.Dar nu de mers la mare de 1 mai.Nu de trafic, aglomeraţie şi distracţie.Doar de nisp şi mare.