RSS Feed

Category Archives: Media

A fi „la modă” e mai mult decât modă

Urăsc foarte mult afirmaţia: ” Se poartă, e în tendinţe, e la modă”. Nu numai că e o afirmaţie care, în mod paradoxal, o auzi de cele mai multe ori de la nişte persoane care nu au nici un simţ estetic şi tocmai din acest motiv se îmbraca după cum dictează alţii, după cum comandă şeful turmei, dar mă duce totodată cu gândul la momentele când mergeam cu mama la cumpărături şi strâmbam din nas la orice articol vestimentar sugerat de ea: Bluza asta ce are, am văzut atâtea fete pe stradă cu genul ăsta. E frumoasă, se poartă…numai tu eşti încăpăţânată!”

Ca să vezi…

În fine, nu asta e problema. Mă gândeam la cu totul altceva. Mă gândeam la faptul că de cele mai multe ori când ne referim la o persoană ca fiind in şi nu out, cei mai mulţi dintre noi se gândesc  la trend-urile vestimentare.
Totuşi, pentru a te încadra cu succes în fauna urbană e nevoie mai mult decât atât. Limbajul e unul din elementele ce ajută individul întru o mai bună orientare spre un anumit grup social/ turmă, la care aderă. Un lucru absolut firesc, de altfel.

Generaţia Youtube se exprimă.Comedia în România se rezumă doar la parodie. Parodiem piţipoance, oligarhi, diferite persoane publice, diferiţi oameni simpli devenite vedete pe youtube. Întrebarea mea este: Până când? În acelaşi timp, este foarte interesant faptul că am ajuns să parodiem însăşi parodia.
Sunt invadată la tot pasul de expresii şi atitudini promovate de scenetele ce se vor a fi umoristice ale lui Bendeac. Aud zilnic  expresiile prezente din show-ul lui. Aparent toată lumea e golan, ori nu mai e; vrea să îşi facă prietenă dar nu îşi găseşte. Toată lumea foloseşte expresia La naiba pe post de încheiere a unei propoziţii, iar cei mai mulţi dintre ei într-o conversaţie îşi adaptează timbrul vocii asemenea personajelor uşor cretine, însă simpatice şi populare pentru majoritatea.

Situaţia a devenit cu atât mai enervantă cu cât oamenii nu doar ca folosesc aceste expresii, dar le şi adaptează diferitelor situaţii. Spre exemplu, dacă spui că X obiect nu găseşti, cel de lângă tine va completa cu Toate X-urile să apeleze la mine. Amuzant pe moment, nu aşa amuzant când auzi aceste lucruri pe stradă zilnic.

Cândva, a fi o persoană cu simţul umorului nu era la îndemâna oricui. Acum toate lumea poate fi cool si amuzant, folosind aceste stereotipii ieftine.
Cândva şi comediile erau altfel. M-am uitat astăzi la Some like it hot, film din 1959 cuTony Curtis şi Marlyn Monroe. O poveste frumoasă, întorsături de situaţie hilare, replici lipsite de conţinut obscen…şi totuşi am râs mai mult decât dacă m-aş fi uitat la emisiunea lui Bendeac, foarte in de altfel.

Cândva omul ăsta îmi plăcea. Avea anumite idei cu care eram de acord.
Totuşi, cum poţi critica anumite lucruri, şi totodată sa le promovezi? E un lucru să ironizezi prostia şi incultura, dar să faci asta permanent, şi cu aceleaşi replici, deja vorbim de promovare.
Unii ar spune ca sketch urile comice trebuie să fie înţelese de orice om, indiferent de cultura sa. Eu cred că asta a devenit calea cea mai simplă de a scuza orice formă de lipsă a inspiraţiei. Până să devină cunoscut audienţei termenul de „cocălar” şi „piţipoancă”, până să iasă Solcanu din dulap şi să-şi facă publică orientarea sexuală, până să apară filmuleţele pe youtube cu oameni simpli în situaţii penibile nu se făcea comedie? Atunci da, nu acum.

Tot ce aud acum nu va dura mult. E o chestiune de câteva luni, şi apoi, la fel ca pe catwalk, totul va căpăta o altă imagine- un alt limbaj. Ştiu că Bendeac va continua să facă acest lucru la el în emisiune. Ştiu că aceste expresii nu vor avea finalitate. Pot doar spera că în viitorul apropiat alţi cretini se vor filma şi vor posta filmuleţul pe youtube, măcar să mai audă urechea mea şi altceva, căci momentan e foarte zgâriată.

Anunțuri

Pe noi cine ne bagă în seamă?

Meseria de jurnalist e un paradox. Jurnalismul nu e o meserie. Ştiam acest lucru de foarte mult timp, în fond, a devenit ca un fel de motto, frază simbol, pentru cei care îşi dau cu părerea în privinţa profesionalismului din acest domeniu.

Te interesează jurnalismul, crezi că ai aptitudinile necesare, auzi la tot pasul că nu o facultate în domeniu te formează ca şi jurnalist. Ce e de făcut?

Dacă nu urmezi o facultate  este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă (cică nu se poate fără diplomă, puţini sunt cei care te bagă în seamă) .Buuun. Facem 3 ani de facultate, apoi o auzim pe aia cu Pai în ziua de azi, dacă nu ai şi un master, degeaba ai făcut facultatea! Mai facem şi vreo 2 ani de master, asudăm, căscăm, plătim din greu. Toate astea în timp ce alţii lucrează fie în presa scrisă, fie la radio sau tv, fără nici un fel de pregătire superioară în domeniu.

Săptămâna aceasta am participat la o dezbatere  în care invitat a fost Cristian Tudor Popescu. Declarat în repetate rânduri drept „cel mai bun jurnalist din Romania” eram curioasă să aflu părerea lui cu privire la situaţia în cauză. Omul a spus ceva lucruri interesante şi părea mult mai relaxat faţă de cum eram obişnuită să îl văd in media. Aşa cum mă aşteptam, nu a susţinut nici el necesitatea unei facultăţi în domeniu pentru a lucra ca jurnalist, însă ea îţi poate oferi totodată nişte noţiuni, o anumită bază, a căror importanţă nu e de contestat.

Foarte bine. Perfect de acord. Doar că la facultate acea bază se manifestă prin multă teorie, pălăvrăgeală-de multe ori inutilă despre istoria presei cu „rumânismele” lui Aron Pumnu, combinată cu detalii ale evenimentelor politice, şiruri întregi de nume de personalităţi,  scheme şi schiţe complicate despre comunicare şi cum se manifestă aceasta (de multe ori am avut impresia că mă aflu la facultatea de psihologie) . Ştiu că un jurnalist trebuie să ştie din toate câte puţin. Dar lucrurile de genul fie le-am mai descoperit cândva, fie ar trebui să facă parte din bagajul meu de cultură generală. Cultura generală se decoperă în timpul liber, după bunul plac al fiecăruia.

La facultate am venit să fac lucruri ceva mai „la subiect”, ceva mai multă practică, astfel încât, după terminarea facultăţii să nu mi se trântească uşile în nas, pe motiv că sunt novice în ale domeniului.

Încă mai am speranţa că asta e o situaţie generală, tipică anului I, până ne alegem specializarea.

Mă întreb dacă peste câţiva ani Dani Oţil va primi titlul de „cel mai bun jurnalist al anului”. La urma urmei, Badea a obţinut această titulatură în 2009 şi a plecat de pe acelaşi loc pe care se află Dani acum, în perioada când avea matinalul cu Teo. Despre ce e vorba aici? Despre şansă? Despre compromis? Pentru a putea practica ceea ce îmi place ar trebui să încep cu puţin circ, pamflet, entertainment, pentru că prinde la public, iar după ce îmi fac un nume sonor să pot spera să fiu mai tare bagată în seamă îndomeniul la care acced, decât dacă m-aş prezenta cu o simplă diplomă de absolvire a facultăţii?

Dileme, dileme, dileme…

Probabil mă voi lămuri tot singură, pe parcurs.

Mi-am dat seamă că…

Posted on

.. .am avut incredibil de multă dreptate atunci când am scris  acest articol.Ceea ce nu mă aşteptam, în schimb, e atitudinea anumitor cetăţeni, care fie din fanatism, fie din dezbaterea în exces a subiectului, au recurs la aceleaşi metode.O femeie de 50 de ani s-a sinucis folosind aceeaşi soluţie pe care defuncta cântăreaţa se presupune că a utilizat-o, iar un tânăr din Iaşi a ajuns intoxicat la spital din cauza anumitor substanţe .

Cazurile astea îmi aduc aminte de adolescentele de 13-14 ani care se spânzurau în masă în urmă cu câţiva ani, după ce ascultau în mod teribilist My Chemical Romance.

Dacă un artist/o formaţie utilizează în cântecul său o anumită temă, asta nu înseamnă că tu trebuie să respingi utilitatea materiei tale cenuşii şi să adopţi aceeaşi atitudine.Chestiile funebre pot părea foarte artistice, în contextul potrivit.Dar tu nu trebuie să te sinucizi şi să mori din cauza asta.La fel cum nu trebuie să te apuci să te duci în biserică şi să lingi crucifixe, doar pentru că asculţi Lady Gaga.

Dacă Mădălina Manole a făcut un anumit gest şi a atras atenţia într-o manieră anume, pe tine nu te va venera media atunci când te vei sinucide în acelaşi mod.Laura Stoica a murit într-un accident de maşină, mătuşa mea la fel, în urmă cu câţiva ani.A fost doar ştire de moment, la ordinea zilei, nimeni nu i-a făcut slide-uri in memoriam, doar noi am regretat-o, prin relaţia de rudenie ce ne lega.

Mă întreb când vor înţelege oamenii ăştia că actele acestea de teribilism, în contextul în care vrei să atragi atenţia asupra ta, nu au nici un farmec, mai ales că nu vei mai fi aici ca să îţi vezi proprii duşmani cum te regretă atunci când se aruncă ţărâna peste tine.Te vei gândi probabil, acum, la varianta unei farse.Dar am avut o colegă care a făcut cândva aşa, iar aversiunea pe care am avut-o cu toţii faţă de ea, a făcut-o probabil să îşi dorească să se fi dus pe bune in mormânt.

Nu suntem zeităţi de pe Olimp să ne hrănim cu nectar şi să trăim veşnic.Suntem oameni, murim, ne plângem că viaţa e scurtă, aşa că nu văd rostul pentru care să pleci mult mai devreme, să îţi iei adio brusc de la rahatul ăsta frumos şi palpitant, care se numeşte viaţă.

Ogică îmi dă add pe Messenger

Posted on

Id-ul lui conţine însăşi onorabilul său nume, cu o completare scurtă, şi anume, „otv”.La avatar are o poză cu el la costum, cu un perete alb în spate, făcută cel mai probabil în timpul vreunui fotoşuting în garsoniera lui Diaconescu.Mă prefac că nu sunt o victimă a informaţiilor groteşti din media, că nu am auzit niciodată de cel care şi-a atribuit în mod fraudulos biletul câştigător la Loto, şi îl întreb cine este.Îmi răspunde scurt şi la obiect:Stelian Ogică.

Hai că o să fie amuzant
, îmi zic.De fapt sunt convinsă că e vreun puştan de 14 ani în spatele acestui id.
Îmi zice că lucrează la otv.Îl întreb dacă e prezentator şi îmi răspunde că da.Uşor „magulită” îl întreb cum de a căzut pe mine onoarea să fiu adăugată în lista de mess de către un prezentator tv şi îmi răspunde că nu mai ştie.Puştiulică ăsta începe să îşi între bine în rol.Aş mai fi făcut panaramă de el, dar nu prea mai eram la curent cu bârfele despre Ogică, ca să ştiu cum să îl iau.Închei conversaţia fără să îi mai zic ceva.Mă plictisise.

Băiatul revine la conversaţie şi îmi dă web.Dau accept.Nu e niciun puştiulică, e chiar clovnul de Ogică!


Refuz să îi dau web şi îmi zice că nu sunt o fată serioasă.Oh, my bad!
Pe bune acum, mă trezesc cu tot felul de dobitoci care îmi dau add, iar ăsta a fost dobitocul suprem.Nu pot să înţeleg de unde au id meu.Mă mai trezesc pe urmă că mă adaugă Fernando şi Tarky.

Despre paradoxul lui Carpe Diem şi inutilitatea desemnării României ca stat de drept

Posted on

Mă întreb de multe ori, câţi dintre cei care îşi aleg ca motto (i-am auzit pe mulţi) acest Carpe Diem, îşi însuşesc în viaţă, până în străfundul porilor, întreaga simbolistică a acestei maxime.Căci sunt sigură că acei oameni care se folosesc de aceste două cuvinte a lui Horaţiu o fac în momente de cumpănă, de dezamăgire şi deznădejde, în momente în care îşi doresc să ia totul de la capăt.

Eu, de asemenea, m-am amăgit.Mi-am zis că viaţa dacă nu e trăită aici, şi acum, nu se numeşte viaţă.I-am criticat aspru pe cei care se gândeau doar la ziua de mâine.Şi iată-mă acum, dezgolită de acest val de ipocrizie, într-un scurt moment de nesiguranţă, în care constat că şi eu mi-am plănuit viaţa pas pas, piesă cu piesă.(Mama, eu dacă la 25 de ani încă voi sta pe banii tăi, voi fi o ratată.) Şi nu e bine.Pentru că în momentul în care o piesă refuză să se încadreze în locul în care tu ai pus-o, rişti să crezi că ţi se dărâmă întreg puzzle-ul.Şi când se duce încrederea, se duce tot.

Bănuiesc că ar fi trebuit să scriu despre momentele memorabile din această ultimă lună.

Nu ştiu cât de memorabil şi unic a fost totul, nu am făcut decât să îndeplinim un ritual.Dar tocmai chestiile ritualice ne fac să ne simţim special.Dacă am plecat din liceu cu regret?

Am încheiat anii de liceu, cu o pledoarie finală, în câteva strofe,mâzgălită la sfârşitul unui caiet.Caiet pe care l-am aruncat.„Dacă ai vise-n Negruzzi/Dar tu eşti de Tehnoton/N-ai nevoie de vreo medie,/E de-ajuns tatăl patron.” Bănuiesc că asta ar face o sumară descriere a tipologiilor dominante de la mine din liceu, şi ar răspunde într-un fel, sau nu, la întrebarea de mai sus.Singurul regret e cu privire la perioadă, şi nu la locaţie.Căci în sfârşit, retina nu îmi va mai fi zgâriată de juni şi domniţe care îşi poartă cu mândrie de negruzzist, uniforma Versace din obor, ca să arate a elitist.

Se găsesc în schimb şi oameni frumoşi, chiuluri frumoase, chiar şi grupurile sanitare îs ok.

Îmi lăsase cineva un comentariu pe blog, în care mă întreba dacă m-am simţit bine sau nu la banchet.Ei bine, au fost câteva momente penibile în care rochiţele frumos cusute la tanti Geta nu au mai fost nici ele capabile să acopere adevărata origine şi candoare a unor domniţe, dar per total, a fost ok.

Bac-ul a fost chestia de care abia aşteptam să scap, şi totodată, chestia aia care m-a făcut să mă uit la panou şi să mă întreb ca prostu’ De ce?.Ştii, uneori ai impresia că examenele astea ar trebui să arate, într-un fel sau altul, valoarea ta.Şi când vezi că persoanele cărora le-ai suflat au luat simţitor o notă mai bună ca tine, nu numai că te doare la orgoliu, dar îţi mai pierzi un pic şi încrederea în tine.Şi nu e sănătos, în condiţiile în care mai ai de dat un examen.M-am simţit ca atunci când profa de literatură universală m-a dat afară de la oră, pe motiv că citeam pe sub bancă o cu totul altă carte decât cea pe care o prezenta ea, în cel mai plictisitor mod posibil.S-a uitat la mine, văzând că nu sunt atentă şi mi-a zis „Andra, habar n-ai nimic!”, după care, rănită la orgoliu, am determinat-o să ma dea afară de la oră.Am fost data afară de la oră, pentru că mă plictisea, deşi din clasă  eram probabil aia care citise în anii de liceu cel mai mult din universala literatură.Cam acelaşi gust amărui mi l-a lăsat şi bac-ul.

Acolo unde vreau eu să dau admitere, nu am nevoie de bacalaureat.Şi totuşi, nu încetez în a îmi pune întrebarea dacă voi intra până la urmă.Îmi făceam planuri, mă gândeam că la anu’ pe vremea asta voi fi în Bucureşti, însă revin la acel carpe diem pe care am crezut uneori că îl respir, şi văd că nu am făcut-o.

Cum ar fi, ca după ce am ţinut chestia asta în cameră câteva luni de zile, să nu intru la FJSC?Nu ar fi nimic surprinzător, în fond 60 de locuri s-au mai tăiat, în fond e lege scrisă ca măcar zece să intre anual cu pile acolo, în fond e lucru banal la noi în ţară ca nedreptăţile să devină aproape legi scrise, unde nimeni nu mai ridică sprânceana la vederea sau auzul lor.

De fapt, adevărata problemă e dacă vreau cu adevărat să activez în domeniul ăsta.Ba nu, adevăratul bai e dacă mai poţi activa în vreun domeniu în România, de pe urma căruia să trăieşti bine şi frumos, fără să necesite şpagă şi măgării.

În urmă cu câţiva ani, ştiam că voi deveni jurnalist, îmi plăcea să visez şi eram sigură că visele pot fi îndeplinite, atâta timp cât crezi în ele.Da, visele pot deveni realitate, dar nu în România.Nu există.Pe site-ul facultăţii de jurnalism din Bucureşti deja sunt avertizaţi viitorii studenţi că a absolvi această facultate nu îţi garantează neapărat şi un loc de muncă satisfăcător.

Îmi e scârbă în ultima vreme să mă mai uit la televizor.Vorbeam despre nu ştiu ce subiect, iar mama îmi zice:Cum, n-ai auzit?Tu nu mai urmăreşti ştirile?

Nu, am încetat de un timp să o mai fac.A urmări stirile e ca şi cum ai pune o persoană instabilă dpdv emoţional, într-un cabinet al unui psihoterapeut, aflat la etajul zece al unei clădiri, fără nici o urmă de psihoterapeut în încăpere, dar în schimb, cu o frânghie, un cuţit şi un tub de Xanax pe masă.

Aşa că de ce să mă mai automutilez urmărind situaţia ţării?

De ce să ne mai chinuim să vedem evoluţia problemelor, când ştim cu toţii că noi, ca şi cetăţeni, nu prea mai avem drepturi, atunci când se iau decizii.Poate singurul drept din România care mai e respectat, e ăla cu libera exprimare.Dar şi ăsta e prost înţeles, şi aşa a ajuns să se trivializez întreaga industrie media.Păi cum să nu se închidă ziarele?Face-ţi loc pentru tabloide, dragii mei!

Am renunţat, aşadar, la planuri.Voi încerca să mimez trăirea prezentului.Fac o facultate, doar pentru a avea o ocupaţie.În fond, undeva în subconştientul lor, majoritatea studenţilor realizează că fac acelaşi lucru.Am căpătat acel pesimism pe care îl condamnam, până nu demult, la întregul nostru popor.

Dar când mi-e scârbă, îmi e scârbă, iar bucăţica aia de lămâie care ar putea atenua starea de greaţă, nu se găseşte la noi.

Un rol pentru Andra

Posted on

Da, da, recunosc.Asta a fost una din cărţile, singura de fapt, pe care am vrut să o achiziţionez din cauza titlului.Dorinţa exista încă de acum un an de zile, dar s-a materializat weekendul acesta când mi-a sărit în ochi în librărie.Autorul-nimeni altul decât unul din membrii formaţiei Cassa Loco, demonstrează prin romanul său autobiografic cea de-a două latură a sa, diferită de maimuţăreala şi parodia cu care este asociat în cadrul formaţiei.Deşi fără prea multă intrigă şi răsturnări de situaţie, romanul e destul de piperat cu scene erotice şi maniera în care întreaga acţiune este povestită te captivează.

Andra e colegă de platou cu membrii formaţiei în cadrul unui sitcom românesc care s-a difuzat pe la începutul anilor 2000 la Pro.Mai aflăm că Andra se fute bine.Mai aflăm de asemenea tot felul de detalii şi jocuri de culise ale oamenilor din showbiz.Ceea ce te pune cu adevărat pe gânduri este capacitatea de care trebuie să dea dovadă oamenii din media în a-şi face ordine în viaţa personală, în a se confrunta cu diferite stări apocaliptice, cauzate de diferite pierderi, şi totodată să rămână pentru public niste entertaineri.

E un roman din categoria cărţilor care dacă nu ar fi fost scrise, autorul nu ar fi putut încheia cu adevărat acel capitol din viaţa sa.

În lipsă de ştiri, comentăm 1 Mai

Posted on

Ca jurnalist, nu ai prea multe de zis despre 1 mai, cel puţin nu ceva nou, comparativ cu anul trecut.Aşa că ai două mari opţiuni:despre fumul micilor şi spuma berii, sau fumul de ţigară de la vama veche şi spuma mării.

Cei de la Realitatea au încercat o tehnică narativă, ce se voia a fi originală.Şi-au ales o voce feminină, caldă, bună pentru poveştile lui Creangă, pe baza căreia au relatat acţiunea de la iarbă verde a cetăţenilor bucureşteni.Neveste care aşează micii pe gratari, bărbaţi care verifică temperatura berii, copii care se joacă cu mingea, plus câteva remarci ce se vor a fi intrigante: „Unele soţii au optat şi pentru legume la grătar, cum ar fi ciupercile.”, după care urmează câteva replici grosolane ale meltenilor cu verighetă despre cât de mâncători de carne îs ei şi că toată lumea ştie că bărbaţii îs cei mai buni bucătari din lume.Adevărul e că trebuie să te hrăneşti excesiv cu (,) cultură gastronomică ca să ştii să trânteşti un mic pe grătar.

Prima tv şi al său Focus au mers până pe litoral şi au luat interviu celor care stăteau şi se bronzau, iar apoi, celor săreau în sus pe plajă, noaptea, pe acorduri de muzică non-muzică.Au început să curgă tot felul de întrebări fără inspiraţie din partea reporterului, iar unul, înfofolit în propriul hanorac a răspuns cum nu se putea mai bine, aproape era să facă egal cu bătrâna care se spăla cu oţet de mere pe cap.

-Cum te simţi pe litoral?
-Sunt foarte trist!
-De ce?!
-De frig!

Distracţia a continuat în club unde un barman o ţinea pe una cu capul pe bar cu faţa în sus, iar el, aflat în genunchi, executa un super cocktail: îşi turnă în gură pe rând toate ingredientele, apoi le scuipă elegant în gura domnişoarei, ca mai apoi să o apuce de cap, să o o zdruncine puţin şi…Serviţi vă rog!
Ştirile Protv au fost ceva mai boeme de astă dată şi au început programul cu un colaj de imagini de la Vama Veche, iar pe fundal Tudor Chirilă şi melodia cu pricina.
Când am auzit-o mi s-a făcut dor de mare.Dar nu de mers la mare de 1 mai.Nu de trafic, aglomeraţie şi distracţie.Doar de nisp şi mare.