RSS Feed

Tag Archives: mircea badea

Pe noi cine ne bagă în seamă?

Meseria de jurnalist e un paradox. Jurnalismul nu e o meserie. Ştiam acest lucru de foarte mult timp, în fond, a devenit ca un fel de motto, frază simbol, pentru cei care îşi dau cu părerea în privinţa profesionalismului din acest domeniu.

Te interesează jurnalismul, crezi că ai aptitudinile necesare, auzi la tot pasul că nu o facultate în domeniu te formează ca şi jurnalist. Ce e de făcut?

Dacă nu urmezi o facultate  este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă (cică nu se poate fără diplomă, puţini sunt cei care te bagă în seamă) .Buuun. Facem 3 ani de facultate, apoi o auzim pe aia cu Pai în ziua de azi, dacă nu ai şi un master, degeaba ai făcut facultatea! Mai facem şi vreo 2 ani de master, asudăm, căscăm, plătim din greu. Toate astea în timp ce alţii lucrează fie în presa scrisă, fie la radio sau tv, fără nici un fel de pregătire superioară în domeniu.

Săptămâna aceasta am participat la o dezbatere  în care invitat a fost Cristian Tudor Popescu. Declarat în repetate rânduri drept „cel mai bun jurnalist din Romania” eram curioasă să aflu părerea lui cu privire la situaţia în cauză. Omul a spus ceva lucruri interesante şi părea mult mai relaxat faţă de cum eram obişnuită să îl văd in media. Aşa cum mă aşteptam, nu a susţinut nici el necesitatea unei facultăţi în domeniu pentru a lucra ca jurnalist, însă ea îţi poate oferi totodată nişte noţiuni, o anumită bază, a căror importanţă nu e de contestat.

Foarte bine. Perfect de acord. Doar că la facultate acea bază se manifestă prin multă teorie, pălăvrăgeală-de multe ori inutilă despre istoria presei cu „rumânismele” lui Aron Pumnu, combinată cu detalii ale evenimentelor politice, şiruri întregi de nume de personalităţi,  scheme şi schiţe complicate despre comunicare şi cum se manifestă aceasta (de multe ori am avut impresia că mă aflu la facultatea de psihologie) . Ştiu că un jurnalist trebuie să ştie din toate câte puţin. Dar lucrurile de genul fie le-am mai descoperit cândva, fie ar trebui să facă parte din bagajul meu de cultură generală. Cultura generală se decoperă în timpul liber, după bunul plac al fiecăruia.

La facultate am venit să fac lucruri ceva mai „la subiect”, ceva mai multă practică, astfel încât, după terminarea facultăţii să nu mi se trântească uşile în nas, pe motiv că sunt novice în ale domeniului.

Încă mai am speranţa că asta e o situaţie generală, tipică anului I, până ne alegem specializarea.

Mă întreb dacă peste câţiva ani Dani Oţil va primi titlul de „cel mai bun jurnalist al anului”. La urma urmei, Badea a obţinut această titulatură în 2009 şi a plecat de pe acelaşi loc pe care se află Dani acum, în perioada când avea matinalul cu Teo. Despre ce e vorba aici? Despre şansă? Despre compromis? Pentru a putea practica ceea ce îmi place ar trebui să încep cu puţin circ, pamflet, entertainment, pentru că prinde la public, iar după ce îmi fac un nume sonor să pot spera să fiu mai tare bagată în seamă îndomeniul la care acced, decât dacă m-aş prezenta cu o simplă diplomă de absolvire a facultăţii?

Dileme, dileme, dileme…

Probabil mă voi lămuri tot singură, pe parcurs.

Reclame

O săptămână, şapte zile,o sută şaizeci şi opt de ore…

…că tot e la modă să exprimi scurgerea timpului cât mai detaliat, mai ales pe acolo prin Rahova la băieţii şmecheri cu relaţii în Tg Ocna.

După o sută şaizeci şi opt de ore petrecute în Bucureşti văd lucrurile la un cu totul alt nivel, comparativ cu cele două zile petrecute în capitală în luna iulie, când am venit să dau admiterea la fjsc.Totul este mult mai mare (şi aici nu mă refer la Casa Poporului sau sufletul cetăţenilor urbei):nesimţirea, grosolănia, prostia.

Oh, cocalari ieşeni, cât îmi lipsiţi…Unde sunt momentele când îmi făceaţi serenade în mijlocul străzii, când îmi spuneaţi că sunt frumoasă şi îmi cereaţi numărul cu o insistenţă politicoasă, totuşi?Unde sunt glorioasele clipe când în încercările voastre nereuşite de abordare foloseaţi apelativul „domnişoară” iar apoi scuipaţi suav coaja de sămânţă pe trotuar?

Aici lucrurile stau ceva mai diferit. Colegii voştri de la alt trust, adică din capitală, acel loc care se presupune că se apropie ceva mai bine de moravurile europene şi mentalitatea occidentală, îmi oferă cu totul altceva.”Domnişoară” e înlocuit cu „„, iar serenadele- cu detalii ţipate în plină stradă despre ce mi-ar face, în ce poziţie şi cu ce intensitate.

Revenind la lucruri mai puţin hedoniste, am găsit stimulentul perfect în caz de voi dori vreodată să îmi smulg inima din piept, să o ţin câteva clipe în palmă şi să o privesc, cu un rânjet sadic, ca în filmele sf, cum încă se mai zbate şi face balonaşe de sânge.

Cum?Simplu.Intrând într-o dispută cu un pensionar bucureştean.

Nu, nu e aceeaşi chestie care zici tu că ai întâlnit-o de atâtea ori în autobuz.La paranoia tipică vârstei a 4 a i se mai adaugă şi binecunoscutul tupeu bucureştean (care nu, nu e un mit) şi obţii un amestec omogen de sentimente si trăiri care ar putea cu uşurinţă să echivaleze cu invenţia lui Nobel, dinamita.

Intru într-un magazin şi aştept la rând să o întreb pe vânzătoare dacă au un anumit produs la ei în stoc.Singurul client era o femeie (mai trebuie să mai dau vreun indiciu cu privire la vârsta ei?) care punea foarte multe întrebări în legătură cu produsul care o interesa.Expresia vânzătoarei îmi dădea de înţeles că răspundea la întrebările femeii mai bine de 10 minute.Se lasă linişte.Pensionara continuă să îşi analizeze produsul, fără să mai pună întrebări.Îmi permit să mă uit spre vânzătoare şi să îi pun o întrebare.

Pensionara:Dom-ni-soa-ră, sunteţi ne-po-li-ti-coa-să, doamna se ocupa de mi-ne acum.

Eu(neobişnuit de calmă):Mă scuzaţi, dar nu am întrerupt pe nimeni, am aşteptat mai întâi să terminaţi.

În continuare o ignor şi analizez produsul care mă interesa.Cred că am stat vreo două minute în magazin-120 de secunde, timp în care pensionara îşi renega produsul şi începea să vorbească despre mine, ca şi cum nu aş fi fost prezentă.Sintagme precum „proastă creştere” şi „tineretul din ziua de azi” erau nelipsite.Eu-pe pacea mea, dar femeia continua să aibă mâncărimi pe limbă.

Când mă întorc înspre ieşire, mă priveşte cu două bucăţi de ochi senili si imi zice:

P:Nu se poate aşa ceva…măcar dacă ziceai „Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup…”

Eu:Doamnă, permiteţi-mi să vă întrerup şi să vă spun că mă poluati fonic şi mă plictisiţi.O zi bună.

Şi am plecat.În urma mea,prin termopanul uşii de la magazin, nu am mai zărit decât o gură căscată ce susţinea înăuntru o proteză dentară.

Mi-am făcut mulţi nervi în cele şapte zile-o sută şaizeci şi opt de ore bucureştene:vremea, distanţa, oamenii, aglomeraţia, oamenii.

Nu sunt capabilă nici măcar să exprim câteva enunţuri constructive despre începutul facultăţii, poate pentru că singurul lucru interesant pe care l-am trăit până acum la fjsc a fost aroganţa şi egocentrismul unor profesori.Dragii de ei.

Noţiunile introductive prezentate până acum foarte puţin mă stimulează.Aştept să trecem la lucruri mai serioase.Oamenii…încă nu îi cunosc atât de bine, însă sper să nu îmi dezamăgească aşteptările.Per ansamblu e ok.

La primul curs de PAO domnul George Hari Popescu ne-a băgat-o pe aia cu hârtia igienică.Nici nu dădusem admiterea şi eu îi cunoşteam metoda, dar am tăcut şi am făcut pe-a neştiutoarea.

P.S: Pe sistemul Mircea Badea „Ce facem cu proştii care ne enervează-le scriem numărul pe blog” o să îmi permit şi eu să tastez câteva cifre.Cifrele sunt următoarele:0743613521.

Îmi dă beep-uri lungi încontinuu şi nu prea vorbeşte dacă răspund.Mi-a trimis un singur mesaj:”scuze dacă team deranjat”, iar apoi a continuat să mă beepuie.O să îi zic gigel, cu g mic, că oricum e prea prost şi nu ştie cum se scrie corect.(nu trag concluzii pripite, asa reiese din sms lui).Aşa că dacă sunteţi nervoşi şi vreţi să înjuraţi pe cineva dar nu aveţi pe cine, sunaţi-l pe gigel.