RSS Feed

Doi şi zero. 20.

Posted on

Hai să punem un semn de carte şi pe blog.

Subsemnata a împlinit 20 de ani. În manieră precisă, exact la 19.45, când în urmă cu două decade o copilă de 22 de ani dădea naştere unei alte copile.

L-am lăsat deoparte pe clasicul „Fără griji şi fără bani” căci ar fi fost mai mult decât un truism rătăcit printre rânduri. Personal, mă simt la fel ca şi ieri, când prefixul varstei mele era 1.

Enigma lui 20 nu ţine de prezent, ci e o întreagă entitate nebuloasă şi plină fie de succes, fie de teama de eşec, în viitorul ce mă aşteaptă. Închei în mod apoteotic cele două decade trăite prin formaţia Placebo care mi-a guvernat întreaga adolescenţă, şi mă pregătesc (mai mult cu vise şi speranţe, momentan) de o cu totul şi cu totul altă experienţă.

Mulţumesc de urări, telefoane şi mesaje (+ facebook) !

Ne auzim la anul, şi mai şmecheri de atât.

Anunțuri

Devin o târfă a cuvintelor

Posted on

O târfă e o persoană care se vinde în urma unor favoruri de ordin material. Unii mai folosesc şi denumirea de prostituată sau cea de Monica Columbeanu. De cele mai multe ori, târfa îşi va face bine meseria- fie că are un talent înnăscut, fie că remuneraţiile au ambiţionat-o să devină performantă. Desigur, putem lejer să vorbim şi despre cazurile în care o târfă îşi va practica meseria şi pentru că îi place ceea ce face.

Îmi aduc aminte cum eram în urmă cu vreo doi ani, pe la începuturile acestui blog. Eram exaltată la fiecare articol pe care îl scriam, la fiecare feed-back primit, eram în permanenţă în căutare de noi subiecte, uneori în toiul nopţii când răsărea vreo idee apucam telefonul imediat să o notez, urmând ca a doua zi să scriu articolul. Pe atunci, simpla apreciere a oamenilor faţă de articolele mele era suficientă şi îmi oferea o stare de bine.

Entuziasmul a dispărut treptat. Nu ştiu dacă de vină sunt anii studenţiei ( anul trecut citeam câteva bloguri ai unor studenţi la jurnalism, şi eram uimită de cat de rar postează, mai ales că aveam de-a face cu nişte oameni ai cuvintelor) dar în momentul de faţă, la nivel de entuziasm şi împărtăşire a ideilor, singurul lucru care m-ar stimula ar fi situaţia în care eu aş fi plătită pentru ceea ce scriu. Să ne înţelegem: nu duc lipsă de idei, aşa cum probabil nici o târfă nu a dus la viaţa ei lipsă de admiratori înainte de a se apuca de business, vorbesc aici de utilitatea de a mai împărtaşi ideile.

Desigur-Vox populi, Vox Dei ar fi de părere că nu ar trebui să renunţ la scris căci trebuie conservat acest exerciţiu pentru meseria ce mă aşteaptă. Eu cred că e greşită abordarea. De uitat nu uită nimeni cum să scrie. Vorbim de maniera în care o face. Şi pentru asta,  consider că e mai important să fii informat, să citeşti şi altceva în afară de subtitrări, eventual o porţie zilnică de cugetări.

Aşa că îmi doresc nespus de mult să mă vând. Să îmi vând cuvintele. În cei douăzeci de ani, faptele au demonstrat că am un talent înnăscut al cuvintelor, că scriu şi de plăcere, dar aş putea foarte bine- asemenea unei dame de companie, să devin mai performantă dacă aş fi recompensată.

Totuşi, scrierile mele personale nu se rezumă doar la ceea ce prezint eu pe acest blog. Mai există şi altele, ceva mai personale (nu neapărat în stilul „jurnalul vieţii mele”), cu anumite semnificaţii şi simboluri, care nu se pot manifesta în blogosferă.

De ce?

Simplu. Regula oricărei Pretty Woman: Nu săruta niciodată pe gură clientul, nu deveni sentimentală sau intim sufleteşte în vreun fel.

Ce talente ne oferă Canada: Xavier Dolan

Sunt absolut convinsă ca Alexander Graham Bell se bucură de aprecierea întregului mapamond pentru iniţiativa si efortul de care a dat dovadă în invenţia sa. Mai ştiu de asemenea că mulţi bărbaţi i-au fost recunoscători Pamelei Anderson pentru că a ales să meargă în acea zi, la acel meci de fotbal, unde a fost descoperită- câteva luni mai târziu a ajuns şi mai descoperită în revista Playboy.
Cine ar mai fi plâns la povestea de dragoste degerată dintre Rose şi Jack Dawson, dacă nu ar fi fost James Cameron, regizorul Titanicului?
Cum ar fi arătat Sex and The City fără Kim Catrall?

Toate aceste personalităţi de origine canadiană au devenit iconice în felul lor aparte şi prin mesajul transmis. Au reuşit să se desprindă din mulţime şi să capteze atenţia prin ideea promovată.

Cam acelaşi lucru presimt că se va întâmpla şi cu tânărul actor şi totodată producător, Xavier Dolan-Tadros, reprezentant al noii generaţii canadiene.

Dacă aş fi întrebată ce persoană mă inspiră, aş răspunde că sunt inspirată de absolut toţi oamenii care reuşesc cu succes să facă din munca lor un hobby care le oferă şi anumite câştiguri. Mai pe scurt, să faci ceea ce iţi place, să pui pasiune şi o parte din tine în acel lucru, să fii dedicat.
Xavier Dolan se încadrează în categoria persoanelor care mă inspiră şi pe care le apreciez. La doar 21 de ani a regizat doua filme: J’ai tué ma mère (I killed my mother) şi Les Amours Imaginaires (Heartbeats), filme ce s-au bucurat de atenţia festivalului de la Cannes, obţinând premii precum Un certain regard cât şi minute întregi de „standing ovation”.

În J’ai tué ma mère nu este redată doar drama dintre un adolescent şi mama sa, ci e surprinsă în acest film întreaga idee de familie dezbinată ai acestei societaţi. Se urmăresc totodată efectele dragostei materne greşit manifestată asupra unui adolescent captiv in propriile nesiguranţe şi idealuri, cu care se confruntă în fiecare zi.
Cred că am avut cu toţii momente când am fost consternaţi de naivitatea mamelor noastre, nemulţumiţi de atitudinea ei, în raport cu idealurile noastre, sentimentul că mama prietenilor mei e altfel decat a mea. Hubert e un tanar homosexual boem, artist, intelectual in devenire, frustrat totodată de trivialismul şi banalitatea propriei sale mame.

Les amours imaginaires surprinde clasicul triunghi amoros, neconsumat de data aceasta. Pe Marie şi Francis îi leagă o prietenie de câţiva ani, care urmează a fi alterată de apariţia tânărului androgin Nicolas. Cei doi devin atraşi de Nicolas fără să işi dea seama că se distanţează în acelaşi timp unul de celălalt. Acţiunea nu este complicată, are un fir liniar, însă abundă în simţ estetic şi detalii pline de rafinament. Soundtrackul este ales cu grijă, slowmotion-urile capătă parcă altă formă.
Xavier Dolan, care îl interpretează pe tânărul Francis, acordă multă atenţie şi vestimentaţiei personajelor, el fiind responsabil de toate ţinutele care apar în film. O altă bilă albă.

Pe lângă bunul gust şi stil din filmele lui Dolan, se mai regăseşte din plin şi o altă temă, care poate nu e pe gustul tuturor, dar care începe să prindă proporţii în cinematografie. Homosexualitatea- redată într-o manieră subtilă, candidă chiar. Ţinând cont de faptul că filmele sale sunt 50% autobiografice şi redau mare parte din propria persoană, mi se pare normal ca homosexualitatea să fie şi ea prezentă.
Îmi place că nu a încercat să facă din această temă ideea principală a filmului, precum în Brockeback Mountain, sau să producă şoc şi uimire cum s-a întâmplat în Dreamers. Totul apare ca un lucru firesc, neforţat, luat ca atare.

Voi urmări în continuare evoluţia lui Dolan. Nu îmi este greu să ghicesc temele pe care le va aborda. În schimb ştiu că mă va surprinde în mod plăcut prin maniera prin care o va face.

A fi „la modă” e mai mult decât modă

Urăsc foarte mult afirmaţia: ” Se poartă, e în tendinţe, e la modă”. Nu numai că e o afirmaţie care, în mod paradoxal, o auzi de cele mai multe ori de la nişte persoane care nu au nici un simţ estetic şi tocmai din acest motiv se îmbraca după cum dictează alţii, după cum comandă şeful turmei, dar mă duce totodată cu gândul la momentele când mergeam cu mama la cumpărături şi strâmbam din nas la orice articol vestimentar sugerat de ea: Bluza asta ce are, am văzut atâtea fete pe stradă cu genul ăsta. E frumoasă, se poartă…numai tu eşti încăpăţânată!”

Ca să vezi…

În fine, nu asta e problema. Mă gândeam la cu totul altceva. Mă gândeam la faptul că de cele mai multe ori când ne referim la o persoană ca fiind in şi nu out, cei mai mulţi dintre noi se gândesc  la trend-urile vestimentare.
Totuşi, pentru a te încadra cu succes în fauna urbană e nevoie mai mult decât atât. Limbajul e unul din elementele ce ajută individul întru o mai bună orientare spre un anumit grup social/ turmă, la care aderă. Un lucru absolut firesc, de altfel.

Generaţia Youtube se exprimă.Comedia în România se rezumă doar la parodie. Parodiem piţipoance, oligarhi, diferite persoane publice, diferiţi oameni simpli devenite vedete pe youtube. Întrebarea mea este: Până când? În acelaşi timp, este foarte interesant faptul că am ajuns să parodiem însăşi parodia.
Sunt invadată la tot pasul de expresii şi atitudini promovate de scenetele ce se vor a fi umoristice ale lui Bendeac. Aud zilnic  expresiile prezente din show-ul lui. Aparent toată lumea e golan, ori nu mai e; vrea să îşi facă prietenă dar nu îşi găseşte. Toată lumea foloseşte expresia La naiba pe post de încheiere a unei propoziţii, iar cei mai mulţi dintre ei într-o conversaţie îşi adaptează timbrul vocii asemenea personajelor uşor cretine, însă simpatice şi populare pentru majoritatea.

Situaţia a devenit cu atât mai enervantă cu cât oamenii nu doar ca folosesc aceste expresii, dar le şi adaptează diferitelor situaţii. Spre exemplu, dacă spui că X obiect nu găseşti, cel de lângă tine va completa cu Toate X-urile să apeleze la mine. Amuzant pe moment, nu aşa amuzant când auzi aceste lucruri pe stradă zilnic.

Cândva, a fi o persoană cu simţul umorului nu era la îndemâna oricui. Acum toate lumea poate fi cool si amuzant, folosind aceste stereotipii ieftine.
Cândva şi comediile erau altfel. M-am uitat astăzi la Some like it hot, film din 1959 cuTony Curtis şi Marlyn Monroe. O poveste frumoasă, întorsături de situaţie hilare, replici lipsite de conţinut obscen…şi totuşi am râs mai mult decât dacă m-aş fi uitat la emisiunea lui Bendeac, foarte in de altfel.

Cândva omul ăsta îmi plăcea. Avea anumite idei cu care eram de acord.
Totuşi, cum poţi critica anumite lucruri, şi totodată sa le promovezi? E un lucru să ironizezi prostia şi incultura, dar să faci asta permanent, şi cu aceleaşi replici, deja vorbim de promovare.
Unii ar spune ca sketch urile comice trebuie să fie înţelese de orice om, indiferent de cultura sa. Eu cred că asta a devenit calea cea mai simplă de a scuza orice formă de lipsă a inspiraţiei. Până să devină cunoscut audienţei termenul de „cocălar” şi „piţipoancă”, până să iasă Solcanu din dulap şi să-şi facă publică orientarea sexuală, până să apară filmuleţele pe youtube cu oameni simpli în situaţii penibile nu se făcea comedie? Atunci da, nu acum.

Tot ce aud acum nu va dura mult. E o chestiune de câteva luni, şi apoi, la fel ca pe catwalk, totul va căpăta o altă imagine- un alt limbaj. Ştiu că Bendeac va continua să facă acest lucru la el în emisiune. Ştiu că aceste expresii nu vor avea finalitate. Pot doar spera că în viitorul apropiat alţi cretini se vor filma şi vor posta filmuleţul pe youtube, măcar să mai audă urechea mea şi altceva, căci momentan e foarte zgâriată.

Pe noi cine ne bagă în seamă?

Meseria de jurnalist e un paradox. Jurnalismul nu e o meserie. Ştiam acest lucru de foarte mult timp, în fond, a devenit ca un fel de motto, frază simbol, pentru cei care îşi dau cu părerea în privinţa profesionalismului din acest domeniu.

Te interesează jurnalismul, crezi că ai aptitudinile necesare, auzi la tot pasul că nu o facultate în domeniu te formează ca şi jurnalist. Ce e de făcut?

Dacă nu urmezi o facultate  este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă (cică nu se poate fără diplomă, puţini sunt cei care te bagă în seamă) .Buuun. Facem 3 ani de facultate, apoi o auzim pe aia cu Pai în ziua de azi, dacă nu ai şi un master, degeaba ai făcut facultatea! Mai facem şi vreo 2 ani de master, asudăm, căscăm, plătim din greu. Toate astea în timp ce alţii lucrează fie în presa scrisă, fie la radio sau tv, fără nici un fel de pregătire superioară în domeniu.

Săptămâna aceasta am participat la o dezbatere  în care invitat a fost Cristian Tudor Popescu. Declarat în repetate rânduri drept „cel mai bun jurnalist din Romania” eram curioasă să aflu părerea lui cu privire la situaţia în cauză. Omul a spus ceva lucruri interesante şi părea mult mai relaxat faţă de cum eram obişnuită să îl văd in media. Aşa cum mă aşteptam, nu a susţinut nici el necesitatea unei facultăţi în domeniu pentru a lucra ca jurnalist, însă ea îţi poate oferi totodată nişte noţiuni, o anumită bază, a căror importanţă nu e de contestat.

Foarte bine. Perfect de acord. Doar că la facultate acea bază se manifestă prin multă teorie, pălăvrăgeală-de multe ori inutilă despre istoria presei cu „rumânismele” lui Aron Pumnu, combinată cu detalii ale evenimentelor politice, şiruri întregi de nume de personalităţi,  scheme şi schiţe complicate despre comunicare şi cum se manifestă aceasta (de multe ori am avut impresia că mă aflu la facultatea de psihologie) . Ştiu că un jurnalist trebuie să ştie din toate câte puţin. Dar lucrurile de genul fie le-am mai descoperit cândva, fie ar trebui să facă parte din bagajul meu de cultură generală. Cultura generală se decoperă în timpul liber, după bunul plac al fiecăruia.

La facultate am venit să fac lucruri ceva mai „la subiect”, ceva mai multă practică, astfel încât, după terminarea facultăţii să nu mi se trântească uşile în nas, pe motiv că sunt novice în ale domeniului.

Încă mai am speranţa că asta e o situaţie generală, tipică anului I, până ne alegem specializarea.

Mă întreb dacă peste câţiva ani Dani Oţil va primi titlul de „cel mai bun jurnalist al anului”. La urma urmei, Badea a obţinut această titulatură în 2009 şi a plecat de pe acelaşi loc pe care se află Dani acum, în perioada când avea matinalul cu Teo. Despre ce e vorba aici? Despre şansă? Despre compromis? Pentru a putea practica ceea ce îmi place ar trebui să încep cu puţin circ, pamflet, entertainment, pentru că prinde la public, iar după ce îmi fac un nume sonor să pot spera să fiu mai tare bagată în seamă îndomeniul la care acced, decât dacă m-aş prezenta cu o simplă diplomă de absolvire a facultăţii?

Dileme, dileme, dileme…

Probabil mă voi lămuri tot singură, pe parcurs.

Mi-am pierdut cheile de la blog, dar le-am găsit

Alerg dupa metrou, alerg după profi, alerg după note. Sar peste bălţi, sar peste gropi, sar peste restanţe. Durere de apendice, durere de cap, durere în cur.

Pe cât de nostalgic am început fraza de mai sus, pe atât de brutal am încheiat-o. Cu câtă ambiţie şi determinare mă înzestrasem înainte de începerea facultăţii, cu atât de mult sictir aproape termin acest semestru.

Am văzut că mi-a apărut de foarte multe ori sintagma „andra s chapter” la motorul de căutare. Lumea vrea să ştie ce mai fac. De când am blogul,  nu de puţine ori m-am trezit întrebată:

-Hey, ce mai faci? Am vazut că n-ai mai scris pe blog.

Acum înţeleg de ce unii oameni nu mai simt nevoia să mă mai sune la fel de des, deşi ne leagă o prietenie de câţiva ani. Îşi creează impresia că viaţa mea e expusă în totalitate aici.

Fals. Căci (ca să menţinem ritmul), pe cât de lungă a fost absenţa mea pe acest blog, pe atât de agitată a fost viaţa mea în ultima perioadă.

Am fost acasă. Prima mea călatorie cu trenul pe timp de iarnă. Mă simţeam ca un fel de Anna Karenina. Nu tânjeam dupa amantul meu, Vronsky, ci după oraşul meu natal, Iaşi. Aproape am plâns când am văzut inscripţia „IASI” în Gara de Nord. Frumos în primele zile, mâncărică, somnic, revăzut oameni dragi, după care, la scurt timp după venirea moşului, pac, mă vizitează o depresie. Am citit, am mâncat, am plâns, m-am uitat la „In derivă” pe Hbo. Apoi mi-a trecut.

Am făcut o scurtă evaluare a anului ce a trecut şi am zâmbit mulţumită. Mi-am propus noi lucruri de îndeplinit pe 2011 iar lista o păstrez undeva la vedere.

Reîntoarcerea în Bucureşti m-a trezit şi mai tare la realitate şi m-a scos din orice stadiu de depresie, oferindu-mi în schimb oboseală şi o continuuă alertă. Mulţi nervi la facultate, mulţi nervi cu anumite persoane…nici nu mai încerc să intru în detalii, deşi interesante, că dacă mă trezesc că îmi citeşte vreun zeu de la fjsc blogul şi intru iar în belele? Poţi să îmi spui „maestre” la capitolul „belea”. Acum, înainte de examen, nu ar fi indicat.

Şi iată cum tânăra pseudo-jurnalistă învaţă despre autocenzurare…

Aş avea mai multe de zis, dar îmi e teamă că se vor aduna prea multe idei diferite una de cealaltă, la un loc. O consecinţă a faptului că scriu pe aici din ce în ce mai rar. De multe ori mă gândeam să renunţ la blog, nu mai scriu cu acelaşi entuziasm, nu mai simt aceeaşi nevoie să îmi exprim elucubraţiile pe aici (asta ca să nu creadă duşmanii ca a rămas Andra fără inspiraţie) dar cu toate astea, ceva mă leagă de bucăţica asta de spaţiu.

Închei aici pledoaria, sting lumina, aprind ţigara şi mă pregătesc plină de înflăcărare de sesiunea ce urmează. Sper să revin cât de curând pe aici!

În loc de urare, în loc de prea multe cuvinte